Zeii, cetatea Troia si calul troian

Desi elini, asa ne spun poetii, s-au adunat la o nunta in Olimp, ca sa petreaca veseli impreuna. Pentru ca petrecerea lor sa nu fie tulburata de suparari, Eric, zeita galcevelor, n-a fost invitata de asta data si dansa, ceea ce a facut-o cu atat mai indarjita. Pe cand zeii petreceau fara de grija, a cazut, aruncat de Eris, in mijlocul mesei, imprejurului careia se aflau, un mar frumos, pe care era scria: Celei mai frumoase dintre zeite. Junona cea navalnica si mai presus de toata manda tinea ca dansa sa aiba marul, iar Vinerea, simtindu-se cea mai frumoasa, staruia, ca ei i se cuvine sa-l aiba va chiar si Atena il cerea. Astfel s-a starnit o galceava urata intre zei si cele trei zeite ravnitoare au hotarat sa se coboare pe pamant, pentru ca un muritor sa-si dea parerea, care dintre dansele e mai frumoasa.

Paris, fiul regelui troian Priamos, pe care il intalnesc in drumul lor, vazandu-le pe toate frumoase ca niste adevarate zeite ce erau, a stat mult timp pe ganduri si nu putea sa se hotarasca nici pentru una, nici pentru alta din ele. Vazandu-le astfel, cu inima indoita, Junona cea puternica, pentru ca sa-l induplece, i-a fagaduit marire lumeasca si bagoatie fara de masura, iar Vinerea cea fermecatoare, ca sa-l ademeneasca, i-a fagaduit drept sotie pe cea mai frumoas adintre toate femeile de pe pamant.

Paris, ademenit, i-a dat Vinerei marul: de aici pruced toate nenorocirile ce cad asupra Troiei, caci vointa zeilor trebuia neaparat sa se indeplineasca, si daca Vinerea ea multumita ii si dadea intr-adevar lui Paris drept sotie pe cea mai frumoasa femeie, nu putea nici Junona cea jignita in mandria ei sa ramana nerazbunata.

Din nenorocire, cea mai frumoasa femeie era pe acel timp Elena, sotia regelui Menelaos sin Sparta. Paris, manat de destinul lui, s-a urcat intr-o corabie, a trecut marea si s-a dus la curtea regelui Menelaos, care l-a primit cu toata dragostea, caci nu stia ce hotarare a fost luata in satul zeilor. Elena, manata si ea de destinul ei, s-a intors apoi cu Paris la Troia, ca se se implineasca fagaduinta Vinerei.

Regele Meneaos, adanc jignit, a trimis o solie la Troia si a cerut ca Elena sa fie trimsia inapoi, dar Piramos a refuzat satisfactia aceasta, caci ar fi ost impotriva vointei zeilor ca sa o dea.

Afalnd despre acest refuz, fruntasii Greciei afla ca grecii toti sunt atinsi in onoarea lor nationala si hotarasc sa porneasca un razboi de razbunare asupra Troiei. Luand hotararea aceasta, floarea Greciei se aduna la Aulida si trece de aici pe corabii, ca sa asedieze Troia.

Cei mai insemnati dintre eroii greci, care sub conducerea lui Agamemnon, fratele lui Menelaos, au luat parte la acest razboi, au fost Achil cel sprinten, Odiseu, bantranul si inteleptul Nestor, Patroclu si doi Aiacs, unul din Telamos, altul din Oilia. Iar din partea Troianilor cel mai mare erau era Hector, fratele mai mare al lui Paris.

Viteji unii, viteji altii, razboiul s-a prelungit timp de noua ani, si nici in anul al zecelea grecii n-au ajuns invingatori prin vitejia or, ci printr-o apucatura vicleana.

Odiseu, om iscoditor, inspirandu-se dintr-un oracol, s-a furisat intr-una din nopti peste zidurile orasului, a intrat tiptil in templul Athenei si a furat Paladiul, adica chipul sfant ai zeitei. Lipsiti astfel de ocrotirea Athenei, care era zeita intelepciunii, troianii au pierdut buna lor pricepere si au fost amagiti de greci.

Tot Odiseu i-a pus pe greci la cale sa faca o namila de cal de lemn, atat de mare, incat nu era chip sa intre pe poarta orasului. Cei mai voinici dintre greci intra apoi peste noapte in pantecele calului, iar ceilalti parasesc tabara, se retrag spre mare si fac ca si cand ar dori sa se intoarca in Europa.

Troianii cei nepriceputi, vazand dimineata urmatoare ca grecii s-au departat, is cete-cete din oras si se intreaba cu mirare ce or fi vrand grecii cu namila de cal.

Atunci un grec, care era ascuns prin niste papura, iese la iveala si le spune ca acel cal mare ii este inchinat Atenei drept prinos de impacare pentru furtul savarsit in templul ei.

Troianii, crezand toate cele spuse, sparg zidul orasului, duc namila cea mare in oras si o aseaza in apropierea templului.

Peste noapte apoi grecii ascunsi in pantecele calului de lemn ies afara si tulbura tot orasul, iar cei retrasi spre mare se intorc, intra prin spartura zidului, ii dau foc orasului si macelaresc pe toti cei ce le is in cale, incat numai o mica parte din troiani scapa conduca de Enea, cuviosul var al lui Priamos, iar din oras nu se mai alege decat praf si cenusa.

Lucrurile nu se vor fi petrecut poate tocmai astfel, cum le povestesc poetii grecilor, dar aceste traditii pastrate in poezii dovedesc ca, inainte de aceasta, cu vreo 3000 de ani atat in Grecia, cat si pe coastele Asiei Mici traiau popoare ajunse la un stadiu de dezvoltare mai inaintat.