|
Viata Parintelui Seraphim Rose
"E mult mai tarziu decat iti inchipui, frate! Grabeste-te sa savarsesti lucrarea Domnului!"
 La 13 august 1934, la San Diego, in California, intr-o familie tipica de americani protestanti, vedea lumina zilei Eugene Dennis Rose, viitorul Parinte Seraphim. Numele de Eugene, primit la nastere, inseamna "nobil" sau nascut intr-o familie buna. Parintii sai, ambii de origine norvegiana, reprezentau a doua generatie de emigranti in Statele Unite.
Copilul a vadit de timpuriu anumite inclinatii spre matematica si stiinte in general, micul "geniu", cum il decretasera cei apropiati, nu va face insa cariera stiintifica, ci se va simti chemat, inca de pe bancile colegiului (Pomona, California), spre o cunoastere mai inalta, opusa materialismului si pozitivismului din jurul sau. Nici mediul religios in care fusese crescut, cu moralismul lui formal si cu individualismul lui desacralizat, nu-i poate satisface setea spirituala.
Era un foarte bun sportiv, desi a evitat intrarea in viata sportiva de performanta, fiind atras prea mult de studiu pentru a merge pe alta cale.
In 1952 Seraphim Rose s-a specializat in filosofia occidentala, la Pomona, dar descopera in ea o noua cale infundata. Sub influenta lui Alan Watts tanarul Seraphim Rose se initiaza in zen-budism. Americanizarea si vulgarizarea acestei conceptii de viata de catre Alan Watts ii trezeste dispretul, fiind in contradictie cu spiritul sau stiintific plin de responsabilitate. Invatatul chinez Gi-ming Shien, taoist, cel mai mare sinolog din SUA din acea vreme, il va indruma pe caile cunoasterii limbii si dialectelor chinezesti, ca si a spiritualitatii chinezesti traditionale adevarate. Impreuna cu acesta face munca de cercetare si traducere pe vechi texte chinezesti (Tao Te King).
Mai tarziu va evidentia in conferintele sale legaturile aproape de necrezut intre vechea spiritualitate chinezeasca si Ortodoxie.
Intre timp, si sub influenta lui Gi-ming Shien, Seraphim Rose va ajunge sa cunoasca si sa respecte, ba chiar sa iubeasca, un nou ganditor, René Guénon. „René Guénon este cel care m-a invatat sa caut si sa iubesc Adevarul, mai presus de orice si sa nu ma multumesc cu altceva” va declara mai tarziu Seraphim Rose. Intr-adevar, René Guénon a aratat in mod clar felul in care relativizarea adevarului duce la distrugerea vechilor traditii spirituale si, prin aceasta, la distrugerea societatii si a omului ca persoana.
Lipsa unei traditii autentice, vii, care sa dea sens existentei, filosofia lui Nietzsche, generatia beat, practicile zen si yoga l-au condus treptat pe Seraphim Rose, dupa cum avea s-o marturisesca el insusi, la marginea prabusirii. A trecut prin diferite experimente si experiente pe care le-a considerat cumplite, de la betie la droguri, promiscuitate, homosexualitate. In aceasta perioada cauta cu disperare Adevarul, nu un adevar oarecare, ci Adevarul absolut.
Parintele Damaschin, care l-a cunoscut pe Seraphim Rose, noteaza: "In tot acest timp, el cauta Adevarul cu mintea sa, dar Adevarul il evita. A cazut intr-o stare de deznadejde, descrisa in anii de apoi ca un iad viu. A simtit ca nu se potriveste in lumea moderna, nici chiar in familia sa, care nu l-a inteles. Era ca si cand s-ar fi nascut fara de loc, in afara timpului. Ii placea sa hoinareasca sub cerul instelat, dar simtea ca nu e nimic acolo care sa-l cuprinda - nici un Dumnezeu, nimic. Neantul budist l-a lasat gol... A inceput sa bea vin cu voracitate, iar apoi cadea epuizat la podea, strigand catre Dumnezeu sa il lase in pace (desi se pretindea ateu). Odata, pe cand era beat, a inaltat pumnul catre ceruri, din varful unui munte, blestemandu-l pe Dumnezeu si provocandu-l sa il osandeasca iadului. In deznadejdea sa, i se parea ca merita sa fie osandit pe vecie de mania lui Dumnezeu, numai sa fi putut sti, in mod empiric, ca Dumnezeu exista - si sa nu ramana intr-o stare de nepasare. Daca Dumnezeu l-ar condamna la iad, atunci cel putin ar simti, pentru o clipa plina de fericire atingerea lui Dumnezeu si ar sti cu siguranta ca El putea fi ajuns."
Despre aceasta perioada cumplita si plina de pacat din viata sa insusi Seraphim Rose avea sa spuna: „Am fost in iad. Stiu cum este iadul.”
Uimitor, dar chiar din adancul pacatului a rasarit si izbavirea. Unul dintre putinii companioni ai tanarului pustiit de cautare, stiind interesul arzator al acestuia pentru vechile traditii, i-a oferit prilejul sa cunoasca alta traditie straveche (chiar invechita dupa multi) Ortodoxia.
Astfel ajunge sa-si puna problema Ortodoxiei crestine (pe care, in mod destul de curios, Guenon insusi mai degraba o ignorase) si traieste revelatia unica a miracolului rasaritean. Sa-i ascultam insa propria marturisire: "De ani intregi, pe cale livresca, eram incantat sa ma consider 'deasupra traditiilor' si, in acelasi timp, oarecum credincios fiecareia dintre ele... Pasind prima oara intr-o biserica ortodoxa (una ruseasca, de la San Francisco), nu-mi pusesem in gand decat sa iau pulsul unei alte «traditii», amintindu-mi ca Guenon (sau unul dintre discipolii acestuia) indicase Ortodoxia ca pe forma cea mai autentica a religiei crestine. Mi s-a intamplat insa acolo ceva ce nu mai traisem niciodata, desi vazusem multe temple orientale, mai ales buddhiste: inima mi-a spus dintr-o data ca eram «acasa», ca zbuciumul cautarilor mele luase sfarsit! Imi scapau in mare parte semnificatiile ritualului, iar slujba - intr-o limba ce-mi era complet straina - mi se paru nu doar obscura, ci de-a dreptul ciudata. Cu toate acestea, am inceput sa iau parte la slujbele ortodoxe din ce in ce mai des, straduindu-ma sa invat, incetul cu incetul, cate ceva din limba si obiceiuri. Traiam fascinatia Ortodoxiei crestine, dar inca eram tributar principiilor mele guenoniste, ce sustineau autenticitatea tuturor traditiilor spirituale. Totusi, in urma contactului direct cu Ortodoxia si cu crestinii dreptcredinciosi, in constiinta mea s-a lamurit ideea ca Adevarul, pe care-l cautasem cu atat de indelungata fervoare, era mai mult decat un concept abstract, de ordin mental; il simteam tot mai mult ca pe ceva personal - ba chiar ca pe o Persoana - ce se adresa direct inimii mele, provocandu-ma la iubire. Asa L-am intalnit pe Hristos".
Eugene Dennis Rose a fost primit in Biserica Ortodoxa in luna februarie a anului 1962, cand inca nu implinise 28 de ani. Dat fiind trecutul lui, primirea sa in Ortodoxie s-a facut treptat, cu prudenta. De multe ori tineri - si nu doar tineri - americani au fost atrasi de frumusetea Ortodoxiei, dar fara a-i putea suporta rigorile. Ortodoxia nu pune insa pret pe prozelitism, ci pe convertirea interioara, adevarata, pe metanoia. Iar Seraphim Rose s-a dovedit un asemenea convertit.
Va marturisi mai tarziu ca, la prima impartasanie, Sfintele Taine i-au lasat in gura o dulceata dumnezeiasca, pe care a simtit-o vreme de o saptamana.
La San Francisco se ostenea pe atunci, intru mare stralucire duhovniceasca, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, unul dintre cei mai sfinti oameni ai secolului XX, ascet "nebun intru Hristos" si ierarh facator de minuni, mare ocrotitor al orfanilor si al necajitilor, caruia i se dusese vestea in lumea intreaga. Tanarul convertit se bucura de darul lui Dumnezeu de a-l avea calauza in "buna mireasma" a Ortodoxiei pe acest om ingeresc, care s-a mutat la cele vesnice in 1966.
Ajuns la cunostinta Adevarului, Eugene Dennis Rose si-a pus intreaga viata in slujba propovaduirii lui, intr-o lume pascuta de dezduhovnicire si haos, pe care a certat-o si a pilduit-o ca un adevarat prooroc.
Legand prietenie cu un tanar rus, Gleb Podmosenski, intemeiara impreuna o fratie misionara pusa sub obladuirea celui dintai sfant ortodox al lumii americane, Herman din Alaska. Deschisera o librarie la San Francisco si scoasera — cu mijloace putine si cu osteneala multa - revista The Orthodox Word ("Cuvantul Ortodox").
Trei ani dupa moartea Arhiepiscopului Ioan, cei doi se retrasera intr-un loc pustiu si izolat din zona muntoasa a Californiei, Noble Ridge, unde traira in aspra sihastrie, refacand experienta anahoretilor de odinioara. Dupa un an fura tunsi in monahism: Eugene sub numele Sfantului Seraphim din Sarov, iar Gleb sub cel al Sfantului Herman din Alaska.
Monahul Seraphim isi construi de unul singur o chilie in inima padurii, cufundandu-se in rugaciune si in studiul Sfintilor Parinti. Ajunsese un desavarsit practician al rugaciunii inimii si sunt marturii ca in mai multe randuri intrase in legatura cu lumea de dincolo (si indeosebi cu parintele sau duhovnicesc, raposatul Ioan Maximovici, cel numarat cu sfintii).
Desi, asemenea Sfantului Seraphim din Sarov, se simtea adanc legat de frumusetile Firii si de toate vietatile lui Dumnezeu, bucurandu-se de fiecare zi petrecuta in sihastria de la Noble Ridge, pe care o primea ca pe o binecuvantare, a avut mereu sentimentul ca nu-i decat un simplu pelerin prin lumea aceasta, pregatindu-se in tot ceasul pentru viata de apoi.
De acolo, din munte, Seraphim Rose facu sa se reverse in lume un adevarat torent de publicatii (cei doi dusesera cu ei, inca de la inceputurile pustniciei lor, masinile tipografice): a scris, a talmacit, a cules, a multiplicat, a tiparit si a raspandit prin cei binevoitori reviste si mai ales carti a caror insemnatate si actualitate apar tot mai pregnante in constiinta posteritatii: o opera teologica si mistica de o inalta tinuta intelectuala, dar si de o mare forta marturisitoare, deschizand zarile de lumina ale Traditiei crestine si ortodoxe ratacitei si sfasiatei modernitati, fara a-i ignora problematica si provocarile, in vorbirea si in scrisul lui Seraphim Rose se intalneau religia si cultura, spiritul si stiinta, intr-o mare sinteza apologetica, de limpezimi si avanturi hrisostomice.
Neingaduindu-si nici o clipa de ragaz, il mistuia dorinta de a pune Adevarul, de la radacinile si in toata plenitudinea lui, la indemana omului contemporan - "pana mai este vreme", infiorat de presimtiri apocaliptice, obisnuia sa spuna: "E mult mai tarziu decat iti inchipui, frate! De aceea, grabeste-te sa savarsesti lucrarea Domnului!".
Lucrarea pe care a dus-o la Sfanta Manastire Platina, din Muntii Stancosi, este exemplara. In conditii de o rara asprime, autoimpuse, Seraphim Rose, parintele Herman Podmosenski si alti cativa ortodocsi americani au creat din nimic o manastire tipica, asemanatoare celor din primele veacuri. Un generator asigura curent electric pentru tiparnita. Nu exista telefon, fie el fix ori mobil, nu exista radio ori televizor sau altceva de acest fel. Chiliile sunt de mici dimensiuni, saracacios mobilate. Destinatia lor este destul de stricta: Pravila (rugaciunea), studiul si, putinele ore de somn. In rest activitatea se desfasoara la munca in cadrul manastirii sau la slujba, in biserica. Carnea este interzisa total, pestele fiind singura dezlegare. Iluminatul este asigurat cu lampi cu petrol, candele, lumanari.
Oricat de dur ar parea acest regim el s-a dovedit a fi vindecator de suflete. Nu doar Seraphim Rose, parintii Damaschin si Alexie Young si altii cunoscuti au gasit acolo via legatura cu Dumnezeu, ci si liderul grupului Nirvana, dupa sinuciderea prietenului sau, un inginer de sistem devenit milionar si altii asemenea. Acestia, lasand toate ale lumii, s-au retras in linistea muntelui, spre a lupta cu patimile si pacatul si a se uni cu Dumnezeu.
Calauza si lumina acestei manastiri a fost, dintre cei vii, Seraphim Rose. Lucrarea sa a rasunat nu doar in SUA, ci si in Europa, din Marea Brianie in Romania si Grecia, ba chiar si in Rusia si alte parti ale lumii.
Geniul lui Seraphim Rose, curatat de slabiciunea pacatului, s-a manifestat mai puternic si mai luminos. Nenumaratele scrisori din aceasta perioada, conferintele, articolele si cartile scrise dovedesc pe deplin acest lucru. El s-a aratat un teolog desavarsit, unul din marii marturisitori ai Ortodoxiei.
A fost hirotonit preot in anul 1977. Desi iubea pustnicia si avea o fire mai degraba retrasa, inclinata spre meditatie si reculegere rugatoare, si-a petrecut ultimii cinci ani ai vietii intr-o sustinuta si chiar istovitoare activitate pastorala, dupa pilda mereu vie a fericitului parinte Ioan Maximovici.
Le era nespus de drag tuturor fiilor sai duhovnicesti, datorita intelepciunii sale pline de smerenie si marii sale puteri de intelegere a suferintei omenesti. Multi au fost de-a dreptul uimiti sa vada ca un om atat de furibund si de necrutator atunci cand era vorba sa scrie despre pricinile pierzaniei omului de azi, putea fi in acelasi timp atat de cald si de apropiat ori de cate ori se intampla sa aiba de-a face cu bietele victime ale acestei lumi, oricat de decazute ar fi fost ele.
Intr-un numar al revistei "The Orthodox Word", aparut la San Francisco in toamna anului 1981, Seraphim Rose isi povesteste pelerinajul facut in vara aceluiasi an prin cateva tari din Rasaritul Ortodox al Europei, printre care si Romania. Singura ambasada care ii refuzase viza de intrare pe teritoriul unui stat comunist fusese cea a Uniunii Sovietice, motiv de mare intristare pentru ieromonahul ortodox american, ce isi dorea sa viziteze mai multe lacasuri de cult din vechea Rusie.
In schimb, fosta Iugoslavie, Bulgaria si Romania isi dadusera avizul favorabil, pentru ca vizita avea un caracter turistic, cel putin in aparenta, iar renumele parintelui Seraphim Rose inca nu luase atata amploare la acea data, dincoace de "Cortina de Fier". Monahul nu face nici o referire politica in relatarea sa, dar vorbeste in cateva paragrafe despre pelerinajul la manastirile din nordul Olteniei si din Moldova.
O singura data este pomenit numele arhimandritului Ilie Cleopa, cu mentiunea expresa ca este un duhovnic impresionant prin "asprime, ca si prin numarul mare al prozelitilor (am citat exact!) care il frecventeaza". Nu stim daca cei doi pastori au purtat vreo conversatie teologica si nici daca si-au scrutat unul altuia duhurile clarvazatoare, dar aceasta consemnare, fie si sporadica, ramane o marturie cu adevarat emotionanta a intalnirii dintre doi mari atleti ai lui Hristos, tocmai in epoca prigoanei comuniste din Europa. La acea data, parintele ieromonah Seraphim Rose nu avea de unde sa stie ca, invatatura sa va ajunge chiar si in Romania.
Invatatura sa, acceptata din punct de vedere dogmatic de Bisericile Ortodoxe contemporane, se inscrie in sfanta traditie a parintilor crestini rasariteni, dar este scrisa intr-un limbaj modern, foarte accesibil omului grabit, cu vederi pragmatice, din ziua de azi, ceea ce explica intr-o larga masura succesul atat de mare al cartilor semnate de el.
O boala pe cat de neasteptata, pe atat de fulgeratoatre puse capat vietii Parintelui Seraphim, in ziua de 2 septembrie 1982. Nu implinise decat 48 de ani si arata sa fie un om in deplinatatea puterilor sale. Intins in sicriu, sub boltile bisericii modeste a manastirii (St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/California), fata lui iradia un fel de liniste nepamanteasca, marturisind despre pacea pe care-o aflase la bunul Dumnezeu. Atata stralucire era pe chipul acela - ca de aur curat - incat fiii sai duhovnicesti abia de putura fi desprinsi de langa sicriu. Taina mortii si a vietii de dincolo, la care care meditase adanc si despre care scrisese de-a lungul vietii lui pamantesti, nu mai avea de-acum, pentru el, nici un ascunzis. Inainte de inmormantare, asezat in sicriu, trupul lui Seraphim Rose avea o stralucire neobisnuita, care i-a cutremurat pe martorii prezenti. Inainte de-a fi batut capacul sicriului, aceiasi martori au vazut asezandu-se pe chipul sau o bucurie suprafireasca, de parca rebelul de altadata isi marturisea, pe tacute, fericirea intalnirii cu Dumnezeul pe care il iubise si il slujise cu atata devotament. Putin dupa ce a fost pus in mormant, fiii lui duhovnicesti prinsera sa dea marturie despre multe lucruri minunate savarsite cu ajutorul parintelui lor, chiar din lumea de dincolo.
In anii de dupa moartea sa scrierile Parintelui Seraphim Rose au cunoscut o mare raspandire si au avut un viu ecou in toata lumea crestina (celor publicate in timpul vietii adaugandu-li-se numeroase pagini postume). Traduse destul de repede in mai multe limbi, ele au preschimbat nenumarate vieti si destine, aducandu-le pe fagasul adevarului dumnezeiesc, in Uniunea Sovietica, chiar si pe vremea cand comunismul agonic mai interzicea inca difuzarea literaturii religioase, unele dintre scrierile sale de referinta — precum Ortodoxia si religia viitorului, sau Sufletul dupa moarte, sau Descoperirea lui Dumnezeu in inima omului - circulau pe ascuns, in copii dactilografiate, ajungand sub ochii a sute de mii (si poate chiar a milioane) de oameni.
O data cu incetarea prigoanei antireligioase (1988-1989), atat in Rusia, cat si in alte tari din fostul lagar comunist, cartile, brosurile si articolele sale au fost publicate in tiraje de masa, iar astazi, la Moscova cel putin, se vand pana si-n statiile de metrou. Crestinii ortodocsi americani, cand se intampla sa mearga in centre ortodoxe din Rusia sau Ucraina, sunt de obicei intrebati, inainte de orice altceva: "Il cunoasteti pe Parintele Seraphim Rose?". Prin opera sa, el este o prezenta mereu vie, din California pana-n Caucaz.
Este adevarata lucrare dumnezeiasca faptul ca rusii zilelor noastre vad in acest american din sudul Californiei pe unul dintre restauratorii de seama ai principiilor traditionale in patria lor ravasita de materialismul si ateismul celor 70 de ani de regim comunist, Parintele Seraphim Rose aducandu-le, prin duhul scrierilor sale, o raza de speranta intr-un viitor inca atat de tulbure. Si ar fi poate vremea ca si pentru fratii sai americani - care sunt amenintati de incertitudini si primejdii inca si mai mari - mesajul lui sa se faca mai mult auzit si sa-i trezeasca sufleteste la vesnicul Adevar pe care el l-a trait plenar, marturisindu-l pana la moarte - si chiar dincolo de ea.
Ramasitele sale pamantesti odihnesc la Manastirea Sfantul Paisie din nordul Californiei. In traducere romaneasca, au fost tiparite trei volume: "Ortodoxia si religia viitorului" (Editura "Cartea Moldovei", Chisinau, 1995), "Sufletul dupa moarte" (Editura "Anastasia", Bucuresti, 1996), "Nihilismul" si "Revelatia lui Dumnezeu in inima omului" (Editura "Anastasia", Bucuresti, 1997 - ambele titluri intr-un singur volum).
Surse si Adrese Web Utile
Related news items:
Newer news items:
Older news items:
|
