Versuri mama - Virgil Carianopol

Pentru mama

Virgil Carianopol

Tare necăjită ai fost mamă,

Iarna, vara, orice timp trecând,

Cât era de frig sau de căldură

Tot desculţă te-am văzut umblând.

N-ai purtat o haină mai ca lumea,

O scurteică veche doar aveai,

Dar şi pe aceea totdeauna

Doar la sărbători o îmbrăcai.

Ochii tăi ardeau ca două stele.

Le mai văd luminile şi azi.

Boabe mari de lacrime, ca jarul,

Le striveai cu mâna pe  obraz.

Tot aşa ai fost de când ţin minte,

Pe picioare-ai mers la drum mereu.

Nici în car nu te suiai, de teamă

Boilor să nu le fie greu.

Ce păcat că n-ai trăit, măicuţă,

C-ai plecat fără de timp în lut.

Ce pantofi ţi-aş fi adus acuma

Şi ce haină azi ai fi avut! …

Despre ea

Virgil Carianopol

Mama scutură prin casă,

Mătură, aşază, pune,

Pentru mama toate-acestea

Sunt o mare slăbiciune.

Seara, cade ca o piatră,

Nici mâncare nu mai vrea,

Somnul vine ca un fluviu

Şi pe apa lui o ia.

- Mamă-i, spun, nu te mai zbate,

Ai şi-aşa de dus poveri.

Nu-mi mai scutura din perne

Visele avute ieri.

Lasă-le să stea acolo,

Poate că-mi mai trebuiesc.

Nu se ştie la ce cânturi

Am să le mai folosesc.

Însă ea nu vrea s-asculte,

Ştie din al vieţii rost

Cum că visele de mâine

Nu-mi vor fi cum au mai fost.

Zăpada mamei

Virgil Carianopol

De când mereu aleargă după treburi

Bătând pământul ce-i de cer şi vis,

Atât cât umblă doar un an prin casă,

Putea, pe jos, s-ajungă la Paris.

În orice zi îi ninge-n păr întruna

O fulguială care-o tot albeşte

Şi nicio vară, cât ar fi de caldă,

Zăpada asta nu i-o mai topeşte.

De când o stiu se culcă cea din urmă,

Găteşte, spală, sau ţesând lumină,

Apucă-ncet de câte-o rază luna

Şi o deşiră până ce-o termină.

Sfaturi de la mama

Virgil Carianopol

Mâna celei care ţi-a dat viaţă,

Te-a crescut frumos, te-a făcut trunchi,

Mâna ce te-a legănat, copile,

N-o uita, sărut-o în genunchi.

Mâna bună care-ţi pune masa,

Ce te spală,  aşteaptă s-o cinsteşti,

Să-ţi ajuţi măicuţa la nevoie,

Este mâna sfântă, s-o iubeşti.

Mâinii care ţi se-ntinde caldă,

Mâinii de prieten sau de frate,

Să-i răspunzi la fel cum ţi se-ntinde,

Merită această bunătate.

Mâna care ţi-a făcut un bine

S-o păstrezi în minte-n orice zi,

Este mâna dragostei de oameni

Ţi s-a-ntins de rău a te feri.

Mâinii însă care se fereşte

Firul tău de gând să nu-l ascunzi,

Eşti destul de mare, ştii din viaţă

Cum este mai bine să-i răspunzi… 

Ţie

Virgil Carianopol

Ţi-ai învăţat copilul ce e bine?

L-ai învăţat ce nu i se cuvine?

L-ai învăţat că Patria e sfântă

Şi-nţelepciunea doar prin ea cuvântă?

L-ai luat cândva de mână la plimbare

Să îi arăţi ce ţară sfântă are?

I-ai povestit sub farmecele lunii

Cine-s aceia care-i sunt străbunii?

I-ai spus, să ştie-n drumu-i către ţel,

Că are munţi de cremene în el?

I-ai arătat, dând farmece simţirii,

Că omu-i primu-n ordinea iubirii?

L-ai învăţat că-n orişice virtute

Trăiesc adânc lumini necunoscute?

Te-ai străduit să-l faci să înţeleagă

De ce prezentul de trecut se leagă?

I-ai arătat că marea datorie

Deschide drumuri către veşnicie,

Şi că acel ce luptă pentru ea,

Chiar vrând să moară, nu va mai putea?

De l-ai crescut aşa, fii neuitată,

Atuncea eşti o mamă adevărată!