Vanatoarea la persani

Impatimit al vanatorii, persanul, fie el din orice epoca, a facut din ea un cult. Ceea ce, mai domol din fire, europeanul numeste cruzime, aici e la ea acasa. Vechii regi asirieni si babilonieni, mandri de ispravile lor, ne-au lasat sapat in piatra cronica vanatorilor regale. Nici un chip de femeie cu delicata-i gratie orientala nu rupe monotonia sirurilor de luptatori sau vanatori, de pe basoreliefurile asiriene. O anatomie umana si animala perfecta, nascuta din observatie, evidentiind o musculatura de fier, prinsa-n chingile de otel ale tendoanelor, iata preocuparea de baza a artistului.

Pretioasele platouri decorative in metal, apartinand epocii sasanide fac dovada aceleiasi orientari artistice si a aceleiasi unitati de masura morale si estetice cu basoreliefurile asiriene. Frumusetea lor sta in vigoarea si supletea trupului masculin, eleganta, in incarcatura decorativa, de podoabe, iar forta expresiva in puterea observatiei si veridicitatea redarii miscarii. Socante pentru ochiul european descantat in frumusetea clasica a canonului grecesc, impecabile sub aspectul executiei artistice, fantastice ca forta de fabulatie, ele exercita o bizara atractie asupra privitorului. Cele care alcatuiesc fondul ilustrativ de fata provin insa, nu din Iran, ci din colectiile muzeului Ermitaj. Descoperite cu ocazia diverselor sapaturi arheologice facute pe teritoriul Rusiei, in special in regiunea Volgai, ele stau dovada existentelor relatii comerciale ale anticei Persii si pretuirii deosebite de care se bucura arta metalului din epica sasanida. Ce anume se vana? Aflam tot de la Firdousi: “Sahul lui Rostam ii zise: Daca dor ti-i sa vanezi/ am un loc anume unde ratacesc salbaticiuni/ carduri-carduri, pe campie si pe munte. Muntele plin e de berbeci salbatici, campu-i de anagri plin/ cel cu bidiviul sprinten, repede va segeta/ pe acest camp culoni si ciute”.

Incadrate intr-o forma circulara, dificila ca suprafata compozitionala, doua din cele patru talere reproduse, infatiseaza o astfel de vanatoare. Pe cel dintai, printul Bahram Gur, “iubitul printeselor din cele sapte climate” ajuns rege sub numele de Varakran V (421-439), insotit de iubita Azadeh – figura feminina singulara intr-o arta masculina – calarind o camila de o majestuoasa lentoare in miscari – vaneaza iuti gazele. Efectul creat de contrastul dintre gestul regal, intepenit parca intr-un somen ritual si redarea dinamica, adevarata a grupului de gazele este cel putin ciudat. Incadrat intr-un brau decorativ, alcatuit din capete de vabatori si caini – o sugerare poate a uriaselor alaiuri cinegetice – sahinsahul Peroz (457-484), vaneaza mufloni. Rigiditatea decorativa a ersonalului regalm dictata de vesmintele de parada, contrasteaza si aici cu redarea realista a berbecilor salbatici. Apartinand probabil uneia si aceleiasi maini, alte doua platouri aflate in colectia de la Ermitaj, fac dovada unei inalte maiestrii. Intr-o combinatie putin obisnuita, de aur si argint care creeaza astfel un efect cromatic, ele infatiseaza tot vanatori regale: pe Sahpur III (383-388) strapungand un leopard si pe amrele rege al kushanilor, Varakhran, la vanatoare de mistreti. Simetric si fara prea multa fantezie in compunere, celui dintai ii lipseste elementul caracteristic al vanatorii, miscarea. Ampla, de la diagonala calului cabrat, la dinamismul atacului furibund al mistretilor tasnind dintr-un lastaris, pana la gestul larg al regelui strapungand unul din ramatori, miscarea devine calitatea suprema a celui de al doilea platou.

Imaginea poetica a lui Firdousi nu e mai prejos de forta celei plastice. Ma bate chiar gandul ca sursa de inspiratie pentru “Sah-Name” s-ar putea sa fi fost teoreutica sasanida. Capitolul “Bijan porni sa infrunte mistretii”, pare perfect colat peste acest exemplar de argintarie sasanida, iar cizelarea cuvintelor nu-i mai prejos de cea a nobilului metal. Mai intai comportamentul agresiv al mistretului: “colti si-ascuti/ de copaci, precum s-ascute varful sulitii de-otel/ de a gresiei tarie”, dupa care: ”toti mistetii asupra sa/ navalira, si tarana rascolira-n coltii lor/ colti ce fulgere varsara, de-ai fi zis ca s-au pornit/ lumea sa ne-o parjoleasca!”

Arareori s-a intalnit o mai fina observatie de etologie intr-o lucrare literara. Reculu; turmei nu e cu mai putina maiestrie descris:

“In sfarsit, Bijan lovin-n/ frunte pe-un mistet cu spada, despicandu-i greul cap/ ca de elefant! Si atuncea ramatorii neinfricati/ si salbatici o zbughira, precum vulpile tarand/ trupuri de tais slutite, inimi obosite-n piept/ de cumplita batalie”.

Dovada a unei vitalitati deosebite, cu mult dupa cucerirea araba, mai staruie in toreutica persana vechile teme si forme artistice sasanide. Lucrata in moliciunea argintului, la cumpana veacului al VIII-lea, o sceca de vanatoare infatisand de asta data doar un nobil oarecare “Unde-s sahii, unde oare? Oale si ulicioare!” – sta marturie continuitatii unui fir de gand razbatand printre visicitudinile istorice, amintiri concrete ale vanatorilor de odinioara, un leu si un mistret completeaza scena cu salbatica lor splendoare.

Sub focul reflectoarelor, in vitrinete Muzeului de arta din Viena, vizitatorul poate admira unul din cele mai pretioase tezaure de arta descoperite vreodata in Europa. 23 de obiecte de aur, cupe, boluri, platouri si amfore, cu un accentuat desen oriental isi etaleaza frumusetea stranie. Tezaurul de la San Nicolaul Mare e un ciudat amalgam intre estetica bizantina si gustul pentru fabulos al Orientului.

Animale fantastice, figuri inaripate, motive ornamentale supuse ductului liniei curbe, le decoreaza. Ele au fost smulse din intamplare pamantului transilvanean acum aproape doua veacuri (1799), dar stilistic, marturisesc apartenenta la epoca de glorie a marilor vanatori regale sasanide.