Trufele sunt ciuperci - diamante negre ale gastronomiei

Trufele sunt ciuperci, adevarate diamante negre. Dar, cei vechi le socoteau un conglomerat de saruri minerale, concentrate prin actiunea fulgerului, cu origini inca destul de insolite, fiind considerate concretiuni de baie ale vrajitoarelor. Abia mai tarziu, pe la inceputul secolului XVIII, in 1729, botanistul italan Pietro Antonio Miceli, folosind microscopul, a ajuns a concluzia ca legendarele trufe nu sunt altceva decat niste ciuperci. Nimeni nu a vrut insa sa il creada. Si totusi, italianul a avut dreptate.

Trufele se disting prin tuberculii negriciosi, nu mai mari de 3-5 cm, adevarate fructificatii subterane ale unei ciuperci care a fost numita de botanisti Tuber melanosporum. Aceasta este trufa beagra sau trufa nobila si creste mai ales in Provence, Quercy, Perigold. Dar, mentionam ca mai exista o specie, Tuber aestivum, trufa alba sau trufa de vara, intalnita in Piemont-Italia, dar care nu se bucura de prea mare stima in cercurile cunoscatorilor dedati placerilor subtile ale gastronomiei.

Taind o trufa, se poate remarca culoarea albicioasa la inceput, dar curand va deveni roscata si apoi de un negru violaceu. Aceasta masa, “carnea” sau gleba (bulgare de pamant), este strabatut de numeroase “”vine” albe, in mijlocul carora se gasesc ascele in forma de maciuca, continand sporii ciupercii, adica celulele sale reproducatoare. Insusi numele de trufa, sub care este cunoscuta azi ciuperca, are o istorie mai putin obisnuita. Numele italienesc este tartufo, fiind atribuit si unui personal din Commedia del’arte, un ipocrit care isi ascundea adevaratul caracter precum trufa se ascunde in pamant. De la acesta, geniul lui Moliere l-a creat pe nemuritorul Tartuffe.

Trufele, ciuperci calcicole subterane, se intalnesc in padurile de stejari care cresc pe soluri calcaroase, bine aerisite. Ele se dezvolta in asociatie cu radacinie arborilor. Alaturi de stejar, mai putem aminti nucul, teiul, pinul, dar primul ramane adevarata esenta trufiera.

Zonele care contin trufe au un aspect aparte: iarba din jurul copacilor este uscata, parca-i arsa, si localnicii vorbesc de “hora vrajitoarelor” pentru a explica fenomenul. Realitatea este insa alta, mai simpla. Miceliul ciupercii, partea vegetativa, care traieste in simbioza cu radacinile tinere ale copacilor, secreta substante toxice care fac sa dispara vegetatia de la suprafata solului. Pe masura ce copacii cresc, radacinile ocupa un diametru din ce in ce mai mare si odata cu ele de dezvolta si miceliul, care fructifica, iar trufele vor fi din ce in ce mai numeroase. La un moment dat insa, ele incep sa dispara progresiv. Fenomenul acesta ramane inca misterios. Probabil ca in timp solul devine toxic chiar si pentru trufe.

Prezenta trufelor este tradata nu doar de aspectul parjolit al vegetatiei, ci, mai ales, de mirosul particular pe care-l raspandesc. Acest miros atrage niste muste, asa-numitele muste de trufe, diptere din vreo opt specii, apartinand toate genului Suillia. Ele isi depun ouala in interiorul trufelor si aici se dezvolta larva. In Provence este comuna specia Suillia truberiperda. Aparitia acestor muste minuscule este un indiciu important pentru cautatorii de trufe, care in Provence sunt cunoscuti sub numele de rabassers. Mai sunt si alte indicii, de exemplu prezenta unor plante care rezista la toxinele emise de trufe (Sedum reflexum, Festuca ovina, Hieracium pilosella etc.).

Mirosul ramane insa esential, desi majoritatea oamenilor nu il pot percepe. Sunt foarte rari indivizii dotati cu un simt olfactiv exceptional, care pot percepe mirosul trufelor. Cel mai adesea se recurge la ajutorul cainilor special dresati sau al porcilor dintr-o rasa locala veche, crescuta si folosita de rabassieri.

O mancare cu trufe, despre care de afirma ca au virtuti afrodisiace, nu este doar un preparat cu o savoare aparte, ci si unul extrem de scump. Se stie ca o bucatica de trufa este suficienta pentru a da o savoare cu totul speciala mancarii.