Tracul si autorul dramatic in teatru

Departe mult de rigorile aride ale unei probleme, tracul este insusirea de sufleteasca noblete pentru autorul dramatic inainte de premiere. Ar fi inexplicabila o intransigenta psihica sub raportul emotiei din partea autorului aparent, impasibil, un moment de ridicarea intaii cortine. Egoismul trudei si orgoliul succesului isi revendica drepturile creatiei: tracul. Tracul autorului dramatic este ucigator de penibil pentru incertitudinea reusitei, ceea ce nu este cazul tracului actorului, a carui maniera de interpretare este in functiunea calitatii piesei si pe a carei spinare se arunca, la o eventuala cadere, o interpretare mediocra! Autorul are tracul creatiei, - actorul pe acela al talmacirii, a carei maniera rezida, de cele mai multe ori, in valoarea piesei, spre completa dezorientare a publicului care nu de putine ori a auzit vorbindu-se de salvarea ei cu ajutorul unei interpretari magistrale!

Un lucru este cert: autorul dramatic este primul tributar ai tracului inaintea tuturor celorlalti colaboratori ai teatrului din care face parte. Indrituirea acestei apasatoare metehne care bantuie iremediabil pe toti apostolii institutiei, isi gaseste sincer explicatia, cel putin in cazul autorului dramatic, in teama responsabilitatii caderii intregului spectacol in sarcina factorului initial – autorul prost inspirat. Actorii si-au facut datoria. Autorul este justitiabil de juresdictiunea rafuielilor de indata dupa spectacol! Mai intai, galeria, apoi, criticul si in urma invidiosii de rea credinta, recrutati din tagma autorilor cazuti. Destule dar rezidiuri pentru trac. De aceea, cu mult inaintea tracului, autorul dramatic va reflecta la alegerea ascunzatorii, intr-un eventual cataclism: cabina electricianului, podul rivaltelor sau vagauna pompierului, urmarind cu sufletul pe buze, desfasurarea actiunii cu o simulata indiferenta. Acolo, in asteptarea aplauzelor si ale huiduielilor, autorul dramatic va talmaci desavarsirea reala a piesei, controland prin jocul artistilor, expresia gandirii, puterea sentimentelor si dibacia alegerii conflictului si pentru care nu a avut destoinicia, libertatea si discenramantul compozitiei, in timpul ultimelor revizuiri ale piesei, al amplificarilor sau al amputarilor. Acolo va avea autorul dramatic prilejul sa simta expasiunea publicului subordonat emotiei, cum tot acolo el va trai clipele de atroce infrangere, in cazul breunei vadite rezerve din partea aceluiasi public. De aici spectrul tracului. Oricare ar fi soarta premierei, autorul dramatic e scalvul avertismentului unui insucces, chiar in cazul unor prealabile sorti de izbanda – preludiul tracului! Un autor dramatic constient de valoarea propriilor lui forte literare, dozat de un luminat spirit analitic, pentru cele mai multe dintre operele sale, este cel mai reflectar judecator, - apanajul tracului fiind acela al calitatilor omului de scrupule. Antiteatralul, constient de mediocritatea lucrarii sale, nu poate avea decat tracul dezamagirii pentru o piesa antiliterara, pentru care nazuia miracolul unui succes, dar pe care, cu toata imensa tolenta a publicului, nu l-a obtinut. Autorul de elita isi citeste anticipativ absolvirea piesei in fizionomia multumita a spectacolului.

Intarzierea acestei multumiri antreneaza abosiunea tracului. Tracul autorului unei piese de succes, se repercuta si dupa spectacol – el pastrand ingrijorarea comentariilor, a lungimilor lamentabile, a dialogurilor, a reticentelor suparatoare intre doua replici ori a impodobirii inutile a desfasurarii actiunii prin expresii faustuoase de stil cu care prevederea autorului s-a scumpit si de care oricum, un critic mai academic nu va intarzia sa se agate!

Totusi, mai tarziu, autorul dramatic, recapitulandu-si impresiile de dinaintea premierei, isi va aminti induiosat, cu mult mai mult drag, de psihoza apasatoare a tracului trait in ascunzatoarea lui umila, decat de aplauzele conventionale de dupa spectacol.