Toamna în poezia lui Nicolae Labiş

Dans

Toamna îmi îneacă sufletul în fum ...
Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansam acum,
Tragica beţie, moale legănare...

Sângera vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi
Braţele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Câtă deznădejde paşii noştri mână!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână...

Mâine dimineaţă o să fim străini,

Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descarnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă ...

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
Când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă,
Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi -
În nisip, scrâşnită, lasă remuşcare...

Când toamna …

Când toamna-şi risipeşte spre galbene câmpii
băneturi de aramă sonore fremătând,
se scurg pe drum şiraguri de care – rând pe rând –
şi se-mpletesc doiniri de vizitii,
aşa-i la noi, la munte; în care se aduc
bucate pentru iarnă prin toamnele de fum;
şi-n vale, către fabrici, trosnesc curând pe drum
prelunge harabale de butuc.
Copiii râd în cârduri la porţi şi se aţin –
Şi-n casă intră miros de grână, de mâncări …

Nourii

Privesc grăbiţii nouri ce-alunecă pe zări,
Topindu-se departe şi revenind întruna.
Parcă-mi trimit tăcute, nostalgice chemări,
Ei, fraţii cu dreptatea, cu ziua şi cu luna.

Oceane mari de apă pe-a cerului genuni
Câteodată-s limpezi ca lacrima pe-o pleoapă,
Revarsă altădată şi trăsnet şi furtuni -
Rămân aceleaşi totuşi oceane mari de apă.

Ce chipuri prinde-n slavă al norilor convoi!
Centauri, turme, nave, creneluri de redută ...
Noi îi urâm când grindini revarsă peste noi,
Noi îi iubim, cu stropii lor calzi, când ne sărută.

Toamna

Câte doruri, câte vise,
Câte suflete ucise
S-au pornit să mai treacă-n
Crângul galben de mesteacăn!

Baladă obişnuită

De-ţi potriveşti pe suflet un vis prea larg şi greu,
Dorind să-l urci cu tine sub cerul de amiază,
El cade-n falduri strâmbe, împleticit de pas -
Ca un veşmânt străin, te ruşinează.
Pe arcul lui Ulise zadarnic mâna pui,
Nu vei curba vreodată uscata-i coastă dură,
Încremenită-n tolbă săgeata va dormi -
Modest, alege-ţi arcul pe măsură.
Atunci prin zeci de ţinte va zbârnâi sonoră,
Cu agerimi depline, săgeata ta de fier,
Şi-o vei putea întoarce oricând, cu semeţie,
Spre nourii vrăjmaşi ce trec pe cer.
...
L-a înduioşat o frunză
Care zgribulea în ceaţă,
L-a mâhnit o floare albă
Vestejită pe fâneaţă,
L-a-ncântat un zbor de păsări,
Rotunjit pe-albastrul bolţii -
Şi-a privit cu tulburare
Cum îşi scoate iarba colţii.
A simţit apoi iubirea
Cum deasupra lui înclină
Cupa plină-mbătătoare
De mireasmă şi lumină.
A crezut atunci că ştie
Tot ce pot afla poeţii,
Cadenţând uşor şi searbăd
Bucuria grea a vieţii.
Din naiv grăunte, visul
S-a mărit apoi - un munte,
El visa cu-alexandrinul
Timpurile să le-nfrunte.
Îşi vedea iubita-n veacuri
Pe dactile legănată.
Străvezie peste moarte.
Noua donnă-angelicată.
Ea, materială încă,
Gravă-l asculta şi tristă -
Exigenţa pentru versuri
În iubire nu există.
Când iubita nu e critic,
Doru-n stihuri ţi-l revarsă -
Nu te va mustra severă
Că „de ce ţi-i rima ştearsă?“
Dimpotrivă, de mândrie,
Dulce tresălta-va pieptu-i.
Va rosti măgulitoare:
„Ce romantic şi deşteptu-i!“
Nou recrut în cavalcada
Cu pegaşi şi muze blânde,
Tinere, voios îţi fluturi
Pletele de vânt răsfrânte.
...
Lupta trudnică începe
Cu o fierbere enormă:
„Cum rimau înaintaşii?“
„Ce e fond şi ce e formă?“
Totuşi rimele şi ritmul
Prind cu greu vibrări de clopot,
Vorbele se cer în proză
Unde-ar luneca mai slobod.
Nu renunţi; pe mână numeri
Şiruri de silabe rare -
Versul însă parcă strigă
A obidă şi sforţare.
Marea sună-n piculină,
Lacul sună-a căngi şi roţi ...
Din întreaga-ţi străduinţă
Înţelegi atât: nu poţi!
...
Adolescenţa, soră cu marile elanuri,
Adolescenţa, soră cu marile greşeli,
S-a scurs, lăsând în urmă bagaje desfăcute
Şi remuşcări ce nu poţi să le-nşeli.
Din gânduri răzleţite, din îndoieli sumare,
Se ţese cugetarea cu luciu strict egal.
Tu vezi ca-ntr-o oglindă, mai slab decât crezuseşi
Nevrednic de-ncântatu-ţi ideal.
Când te-nălţai spre slavă era uşor urcuşul,
Pe aripi iluzorii creştea în larg ocol.
Acum, privindu-ţi faţa, te înspăimânţi deodată
De saltul greu care-l încerci în gol.
Există viaţa largă necadenţată încă,
Ce-n viitor deschide fantastice fereşti.
Complexa-i frământare, esenţa ei - şi lupta
N-o poţi crea. Poţi însă s-o trăieşti.
Din resturi consumate încercări sterile
Alt vis să-ţi reînvie, ascultă azi alt glas.
Întârziat sosi-vei în locurile unde
Eşti aşteptat în acest ultim ceas.
Nici pentru tineri viaţa nu-i nesfârşit de lungă -
Ea nu aşteaptă-n poarta intimului banchet.
De timpuriu gândeşte să faci ceva durabil,
Dacă nu vrei să putrezeşti încet.
Ai vrut să spui în versuri ce-nseamnă duioşia,
Ce-nseamnă zborul lacom spre luptă şi spre ţel.
N-ai reuşit. Şi totuşi mai este încă vreme -
Poţi spune-acestea toate şi-n alt fel.
Cu buzele strivite-ntre ele de-ncordare,
Vei părăsi altarul trecutei amăgiri,
În faţă satul umed îşi suie-n ceaţă fumul,
Printre copacii toamnelor, subţiri.
...
În încăperea albă e-un univers mărunt,
Plăpânde trupuri strânse în straie de aba,
Ochi în candori sfioase şi cranii tunse scurt ...
Acestea toate în puterea ta.
Priviri şi-abecedare catalizezi sever
Ca să se nască sarea învăţăturii, nouă.
Afară plouă-n silă din cerul uriaş,
Răcoare-mbelşugată,-afară plouă.
Sub creştetele tunse se plămădesc imagini
Ce-au să se împlinească în anii care vin.
Mai ştii - poeţi de seamă îi vei cunoaşte mâine,
Ţi-s dragi. Nu eşti invidios, puţin?