Stilul poetic eminescian

Mihai Eminescu a savarsit sinteza, care caracterizeaza, geniul sau, intr-un numar de capodopere superior celor mai multi poeti din literatura universala. Facand abstractie de „Faust”, care ridica pe Goethe ca poet liric, la inaltimea lui Dante, cate poezii lirice capodopere, are el in tezaurul sau poetic? Cate are Victor Hugo? Cate Leopardi? Cate Vigny? Cate Musset? Eminescu, orice atinge, indumnezeieste. Fiecare fragment al lui e ca un fir de aur, ce trebuie gustat si pastrat. Chiar cand o bucata este slaba ca totalitate, e sclipitoare ca amanunt. Imaginile partiale, chiar cand nu se impreuna intr-un tot, ne intereseaza ca ceva nepretuit. Eminescu a dat literaturii umane cele mai adanci si mai calde poezii filosofice, cele mai emotionante poezii sociale, cele mai patrunzatoare poezii de dragoste. Ce poet a dat ceva mai suav-patrunzator ca „Lasa-ti lumea ta uitata?” sau ca „Pe langa plopii fara sot?” Ce poate fi mai emotionant ca „Doina”, ca revolta proletarului din „Imparat si Proletar” sau ca Mircea din Baiazid din „Scrisoarea III”? Si cine a dat literaturii poezii mai adanci filosofice, mai calde si mai sublime decat „Scrisoarea I” si „Luceafarul”?

In poeziile in care a atins perfectiunea Eminescu nu e intrecut de nimeni. El poate fi socotit ca al cincilea mare poet liric dupa Pindar, Dante, Goethe si Victor Hugo. Dar Eminescu mai are un merit pe care numai poetii lirici clasici il au si pe care dintre moderni numai Dante si Victor Hugo l-au avut.

Mihai Eminescu a innoit limba, innoind stilul si croind o armonie noua, in poezie. Prin profunzimea, perspectiva, amploarea, prin nuantele, rezonantele si modulatiile armonicilor ce insotesc fiecare vorba a lui Eminescu, cuvintele intrebuintate de dansul au luat o culoare noua. De aceea imaginile lui au o viata mai intensa decat a realitatii. Eminescu e un imaginativ si un fauritor de limba noua. El a inoit intelesul cuvintelor si le-a innobilat pentru poezie, intocmai cum a facut Dante pentru limba italiana si Victor Hugo pentru limba franceza. Din pricina acestei imaginativitati multi considera pe Eminescu ca romantic chiar acolo unde nu e. Romantismul are o nota fundamentala sublimul caruia i se subordoneazä gratiosul si frumusetea clasica Acest sublim nu-1 gasim la Eminescu decat in marile poeme. In poeziile de dragoste, in care Eminescu e mai mare ca toti, el este gratios. Frumusetea estetica a acestor poezii nu consta numai in sinteza dintre pesimismul sau redus la duiosie si dintre farmecele naturii, ci mai cu seama in gratia elementelor pe care le intrebuinteaza. Aceasta gratie e realizata in stari sufletesti patetice, care sunt cand optimiste ca in poezia „Lasa-ti lumea ta uitata”, cand pesimiste ca in poezia „S-a dus amorul”, cand olimpiane ca in poezia „Pe langa plapii fara sot”.

Eminescu e in acelasi timp un psiholog profund, care-si intrupeaza starile sufletesti gratioase, cu o stiinta rara a cutelor sufletului omenesc. Gherea 1-a invinovatit ca si-a luat un ideal femenin prea vaporos, prea lipsit de energie si de insusiri sociale. El n-a vazut adancimea psihologica a lui Eminescu, care, in poeziile sale, reprezinta intreaga constiinta a tanarului, ce se desteapta la viata. El n-a vazut acest realism psihologic, care ne da putinta sa simtim in orice duiosie, in orice gratie, in orice patetism a poetului Eminescu, duiosia, gratia si patetismul ce-l avem in propriul nostru suflet. Realismul acestor poezii le-a facut populare si eterne.

Eminescu are din romantism imaginativitatea, care nu este altceva decat baza stilului colorat, ce se gaseste in adevar la romantici, dar aceasta insusire nu constituie decat o caracteristica mai mult a scriitorului decat a poetului. Mai gasim din cand in cand din romantism, optimismul si fantasticitatea. Fundamental insa, Eminescu este, in poeziile sale un realist cu caracteristica imaginativa. Acest realism a innoit cum am spus, intelesul cuvintelor si le-a dat o noua culoare. El a adus, cu un nou sens, cuvinte ca: luna, crang, poiana, poteca, codru, vatra, slugarnic, tei, picaturi, poveste, viata si cate altele.

Aceasta viata noua data cuvintelor, Eminescu o sustine prin muzicalitate si prin stil. Muzicalitatea dictiunii lui Eminescu este la inaltimea celei a lui Victor Hugo. Tot asa de frumos ca sfarsitul lui „Booz endormi” este inceputul si sfarsitul din „Scrisoarea I”. Minunatul pasaj al bataliei din „”Scrisoarea III” si chiar factura generala, mai putin ingeniozitatea factica, se poate compara cu anume pasaje din „Expiation” („Waterloo, Waterloo, Waterloo, sambre plaine”). Ceva mai mult. Ceea ce-l deosebeste pe Eminescu de multi alti poeti este varietatea muzicalitatii. Alaturati muzicalitatea din „Venere si Madona” cu cea din „Singuratate” si cu cea din „Luceafarul” si vedeti deosebirea. Ce deosebire intre gravitatea sumbra din „Melancolie” si voiosia saltareata din „La mijloc de codru des”! Ce deosebire intre usoara melancolie Luminoasa din „Lasa-ti lumea ta uitata” si dintre adanca si grava muzicalitate din „S-a dus amorul”! Seninatatea deziluzionata din „Glossa” si „Venetia” si larga aripa a versurilor din „Inger si demon”! Atatea muzicalitati nici un alt poet nu le-a avut. Aceasta muzicalitate atat de variata 1-a adus pe Eminescu la un stil absolut original. Oricat ar fi de deosebite poeziile lui Eminescu in privinta muzicalitatii, ele au aceeasi unitate: stilul - stilul eminescian. Topica cuvintelor, intorsatura frazei, amploarea perioadelor, modulatia interna si semnificativa ce se simte in topica, este aceeasi pretutindeni si da unitate diversitatii ce intalnim in muzicalitate.

Stilul lui Eminescu este unic in literatura prin puterea lui sugestiva si prin caldura lui adanca. Din pricina aceasta, el a putut ridica la rangul de capodopere niste poezii searbade straine. Luati si comparati „Venetia” lui Cerri cu celebrul sonet al lui Eminescu, care e aproape cuvant cu cuvant tradus dupa acest poet german. Vom vedea numaidecat ca cewa ce face superioritatea poeziei lui Eminescu este faptul ca poetul roman a dat fiecarui cuvant, fiecarei propozitii, fiecarei fraze armonice noi care desteapta in sufletul nostru perspective infinite, ne dezvaluie o adancime nebanuita a lucrurilor, dandu-le o culoare plina de stralucire calda, pe care originalul nu-1 are. Stilul poetic eminescian, prin aceste insusiri, este neintrecut.

In sfarsit, in ce priveste tiparele literare, Eminescu nu numai are niste cadruri negrait de frumoase si interesante (ca de exemplu cadrul din „Scrisoarea I”, „Luceafarul”, „Melancolie”, „Mortua est”, sfarsitul din „Imparat si proletar”, „Inger si demon”, „Scrisoarea IV”), dar are mai totdeauna motivari stringente si evolutiuni caracteristice si precise. In aceeasi privinta Eminescu este cel mai mare maestru al descrierii. Descrierile lui, pretutindeni, infirma teoria lui Lessing care nu admite decat descrierile scurte sau pe cele transformate in naratiuni.

Sugestibilitatea si caldura imaginilor lui Eminescu le topesc marginile si le impreuna, fara interventia noastra, intr-o singura imagine complexa neuitata. Aceste descrieri sunt modele pentru toate veacurile. Ritmul versului, muzicalitatea stilului, sugestibilitatea formelor literare din poeziile lui Eminescu sunt la inaltimea fondului si la nivelul armoniei lui unice. Ele formeaza, un tot, o muzica nemaintalnita, o originalitate fara pereche.

Mihail Dragomirescu