Secretul sabiilor din Damasc

Oamenii au invatat sa obtina otelul de sabii inca din antichitate, insa metoda de fabricatie era pastrata in cel mai mare secret de triburile respective. Lama obisnuita taia usor fierul si isi pastra ascutisul. O legenda din secolul IV i.e.n. spune ca, in timpul bataliei desfasurate pe malul raului Ioasp intre armata lui Alexandru Macedon care dorea sa cucereasca India si cea a regelui indian Por, fortele s-au dovedit a fi inegale si acesta din urma a cazut prizonier. Mare a fost mirarea macedonenilor cand au vazut ca pe armura regelui indian nu erau nici un fel de zgarieturi sau adancituri. Armura care a respins puzderia de lovituri de sabii si de sageti era obtinuta dintr-un metal neobisnuit de rezistent, pe care il realizau mesterii antici indieni.

Inainte cu aproximativ 3.000 de ani, in tinuturile muntoase ale Indiei se producea otel in creuzete mici din argila, in care se introduceau bucatil de otel sudat si mangal, se lipeau cu lut si se incalzeau puternic intr-un foc de mangal. Carbonul din mangal patrundea in barele de otel, al carui punct de topire era astfel coborat si, dupa un anumit timp de incalzire, pe fundul creuzetului se strangea otel topit. Dupa racirea acestuia se obtinea un bloc mic, cu o compozitie uniforma si fara zgura. Blocurile de marimea unor turtite de paine erau denumite wootz. Otelul era exportat in multe tari ale Orientului Apropiat si Indepartat. Din el se produceau vestitele sabii de Damasc, prin forjarea blocurilor, taierea barelor obtinute si reforjarea lor in pachet. Dupa 14 reforjari se obtineau sabii care aveau in sectiune 16.000 de lamele sudate, ceea ce le asigura o flexibilitate foarte mare.

Damasc insemna inflorit, adica otel cu inflorituri sau incrustatii, iar sabiile produse in orasul cu acest nume din Orientul Apropiat au devenit celebre datorita calitatilor deosebite pe care le posedau. Ele se purteau indoi sub forma de arc, dar se descovoiau imediat, scotand sunetul unei coarde. Otelul era atat de rar si de scump, incat sabiile din acest otel erau socotite a fi fermecate ca Excalibur a regelui Arthur sau, mai tarziu, Balmung a lui Siegfried. Cea mai reprezentativa remarca asupra otelului de Damasc o constituie scrisoare regelui ostrogot Teodoric cel Mare catre regele vandalilor, Thrasamund. Printre altele, sunt relatate urmatoarele: „Fratia voastra ne-a adus noua lanci care sunt capabile sa taie armurile, care nu sunt scumpe numai prin fierul cu care sunt facute, cat si prin valoarea aurului cu care sunt impodobite si care prin luciul si stralucirea lor luminoasa redau cu claritate figura celor ce le privesc ...”

Chiar in antichitate, mesterii care nu cunosteau secretul prelucrarii otelului de sabii se straduiau sa reproduca desenul lui in mod artificial. In acest scop, bucatile de sarma din otel subtire de diferite duritati (cu continut diferit de carbon) se rasuceau sub forma de franghie; apoi o asemenea impletitura se sufa prin ciocanire pe nicovala. Semifabricatul rezultat era taiat in mai multe bucati, care se suprapuneau si se sudau din nou prin forjare, pana cand, la sfarsit, era obtinuta o lama elastica si rezistenta. Schimband procedeul de impletire, mesterul reusea sa obtina un desen sau altul. Cu cat desenul era mai complicat, cu atat calitatea otelului era mai buna. Pentru a realiza rezistenta si flexibilitatea de care trebuiau sa dea dovada, dupa forjare, lamele nu erau calite in apa, ci in curenti de aer. Barele incinse la rosu capatau, dupa racire, proprietatile exceptionale care le-au facut cunoscute in intreaga lume.