Interferente.ro Cultura Diversitate Romantismul culorii Eugene Delacroix

Sâmbătă, 25 Februarie 2017 00:06

Romantismul culorii - Eugene Delacroix

Romantismul culorii - Eugene DelacroixIntre marii artisti ai epocii de la 1830 exista o profunda fraternitate, bazata pe inalta stima ce o avea fiecare pentru geniul celuilalt. Dar toti la un loc considerau pe Eugene Delacroix drept cei mai glorios dintre ei - toti aveau pentru dansul o admiratie fara limita. El era port-drapelul marei falange, seful scolii romantice, asa precum in literatura Victor Hugo era apostolul.

De talie inalta, cu trasaturile fetei energice, cu tot aerul sau bolnavicios, Delacroix seducea prin gratia persoanei sale si prin calitati de spirit. Rezervat, timid aproape, vorbea putin, dar privirea de o rara intensitate, despuia pe interlocutor pana in adancuri. Frecventa rar saloanele si era foarte putin accesibil vreunei prietenii. Traia mai mult izolat. Viata sa intima era riguros inchisa, iar pragul locuintei sale, de netrecut. Delacroix avea asupra sanatatii sale presimtiri negre si fiecare clipa contra dublu in preocuparile sale – de aceea retransarea in singuratate ca niciun moment sa nu fie pierdut. Asa a ramas pana la sfarsit si viata lui se poate rezuma intr-un singur cuvant: munca.

In arta nu i se cunoaste nici un maestru – geniul si l-a dezvoltat in contemplarea capodoperelor de la Luvru. Avea pentru Lesicault, indeosebi, o admiratie exaltata. Legatura intre ei se putea lesne stabili, pentru ca amandoi aveau acelasi ideal – drama puternica. Intr-o zi, cand maestrul a cerut tanarului sau amic una din schite, acesta, coplesit de bucurie si mandrie,a ingenunchiat pentru a i-a o oferi, cum ar face un muritor in fata Dumnezeului sau.

Delacroix era un revolutionar mai mult decat toti ceilalti camarazi si a fost primit cum era si firesc: cu fluieraturi si cu injurii. A avut un mare aparatori insa si multe capodopere de-ale lui Eugene Delacroix i se datoresc lui. Pe atunci, la debut, acest clar vazator, era critic de arta la “Constitutional” si nu era altul decat Thiers, ajuns mai tarziu presedintele republicii. Nu poti trece cu vederea rezumand viata lui Delacroix, fara sa omagieze aceasta pasiune a lui Thiers in a apara opera batjocorita, contra oribilor si surzilor epocii.

Nota dominanta a artei lui Delacroix este drama. “Se poate spune despre el ca e un Shakespeare al picturii.” Are de la marele scriitor conceptia majestuoasa, arta de a picta un character in cateva linii, culoarea puternica de mare rezonanta. Isi lua subiectele din literatura, din istorie ori din religie – simple pretexte numai, pe care le exalta in culoare transformandu-le intr-o reprezentare plastic cu totul noua. De la “Barca lui Dante” si pana la “Moartea lui Sardanapal” se insiruie nenumarate capodopere, in care Delacroix tulbura, striveste prin grandoarea punerii in scena, prin energia executiei si prin magia culorii. In toate aceeasi preocupare, aceeasi constanta pasiune: drama. Cand Delacroix a pictat pe magnificul Hristos pe cruce, drama suprema l-a inspirit. Ceea ce voia sa redea era marea crima a rastignirii si nu rastignirea insasi. Nu mai intalnim aici acel Christ traditional, corect, ci martirul a suferit si care in singuratate avsoluta, apare ca o protestare aruncata veacurilor constra persecutiei religioase. Christ acesta a trait, e de carne ca toti oamenii, inima i-a sangerat cu adevarat – este incarnatia martirului, crima petrecuta in mijlocl naturii indiferente. Nici lamentatii, nici lacrini pentru a comunica emotia – ea se degaja natural si puternic e pe o simpla figura. Este aceasta opera de arta in cea mai inalta expresie! Si Delacroix a fost de aceeasi intensitate in toate. Tigrul, care, urland, se rostogoleste la pamant intr-un peisaj din cele mai grandioase, este incarnatia dramei fortei bestiale, semanand teroarea din jur.

Atata puternica impresie se degaja pana si din cea mai neglijenta schita, incat e de mirare cum acest geniu fara egal n-a fost recunoscut decat aproape dupa o jumatate de secol, cand, in fine, a venit incoronarea academiei.

Pentru omul care a fost si a apartinut numai siesi toata viata, asupra caruia nimeni n-a avut nici cea mai mica influenta – flateriile oamenilor, tandretele sotiei au ramas intotdeauna fara efect asupra vointei lui de fier – pentru revolutionarul nedomolit, consacrarea academiei a insemnat o mare satisfactiei. Si pentru ca nu haina brodata cu aur si sabia cu manerul de fildes i-au adus marea rasplata, ci gandul ca arta lui, asa de mult dispretuita, a fortat portile cetatii nemuririi.

Si era impacat ca n-a facut nicio concesie ca sa ajunga astfel consacrat. Nicio concesie in toata viata. Viata aceasta de munca de fiecare zi, de fiecare ceas …

Si i-a fost sfarsitul, moartea, asemenea unei drame impunatoare. Cand a simtit apropierea ultimei clipe, se inchise la el, ordona manajerei sa nu primeasca pe nimeni, isi scrise ultimele dorinte cu un calm admirabil si cu o luciditate, care nu l-a parasit decat cu ultima suflare. Si apoi, ferm a asteptat moartea fara o tresarire, fara o plangere, fara un regret. A murit cum a trait, concentrate asupra lui insusi, singur. A murit cu un ultim suras pe buze, ca un om care a stiut sa-si intrebuinteze viata, convins ca numele sau apartine nemuririi.

 


Related news items:
Newer news items:
Older news items: