Reabilitarea sirenelor

Sirenele sunt nimfe ale marii cu trupuri de peste si chip de femei asa cum le inchipuie cartile cele mai vechi ale grecilor. De asemenea, par sa fie femei nemaivazute vreodata decat pe cateva tarmuri, sublime in gesturile ca si in pasiunile lor, cu corpul fascinant, terminat intr-o coada de peste si colindand fara ragaz marile, mai ales Mediterana, asupra careia ochii albastri ai zeilor s-au oprit indelung, inzestrand-o cu vigori si frumuseti in marginile puterilor omului, dar si deasupra lor.

In acest paradis acvatic innotau singuratice, nimfele mistuite de patimi, asa cum le infatiseaza o traditie mai tarzie.

Dar de ce si cata vreme va mai starui asupra-le credinta ca au fost fiinte nefaste?

Daca ele cantau atat de melodios ca numai Orpheus abia ar fi ajuns sa la intreaca in ambitioasa expeditie a Lanei de Aur, ce ocara ar fi pentru muzica, daca ascultand-o, nu ne-ar mai ramane alta decat sa ne zdrobim de stanci. Si apoi atata cruzime gratuita din partea unor gratioase fiinte divine te minuneaza si te surprinde, cu cat lupta pare sa fi fost de la inceput inegala, fiindca cel care intra in zona miracolului, suflet pierdut, se abandona cu totul Marii si stihiilor ei.

Totul se limpezeste si capata sens facand si in acest caz (legendar) apel la legile cauzalitatii eterne: daca un muritor ar fi trecut necucerit, nimfele ar fi ajuns sa se prefaca in stanci. Si ce era mai dezolant si mai funest decat o stanca roasa de vanturi si batuta de valuri. Urmand rationamentul putem afirma cu un plus de convingere ca sirenele cantau de frica unei implacabile osande pe un portativ al disperarii. Alternativa tacerii ar fi vaduvit marea de acea muzica ametitoare si plina de tensiuni ce se intrecea doar cu muzica echilibrata emanand din sferele calme ale zeilor de sus. Marea si-ar fi pierdut nimfele si s-ar fi imbogatit cu niste stanci intunecate. Concluzia, oarecum derivata, nu poate fi decat una: sirenele nu erau in nici un caz fiinte fericite.

In aceste intarziate randuri e greu a le masura parerea de rau pentru victime, drama lor parte sa fi fost cu atat mai mare cu cat fiind fiinte sensibile si indragostindu-se pe rand sau deodata de vreunul din acei rasfatat corabieri, purtati de vreun curent perfid spre acele unde ale mortii, ele nu aveau de ales si trebuiau sa cante.

Dar victimele?

Ele nu trebuie in nici un caz planse. Inainte de a fi devenit fapturi neajutorate in voia curentilor marini si a valtorilor perfide si salbatice, avura norocul de a asculta o muzica sublima si ii urmara chemarea, pana in clipa feritei lor morti ce probabil trecea repede, ca o surpriza, prea multe si nevinovate vieti omenesti. Dupa moarte a avut un noroc inca si mai mare decat in viata, descoperit fiind cum bine se stie de un poet care l-a proiectat in eternitate. Fericiti cei care au invins.

Victimele bietelor sirene?

Greu de spus daca au avut timpul sa se mai trezeasca din vis ca sentimentul indoielii fatale sau al spaimei sa se nasca ii ei si sa mai incerce a se opune ursitei.

Si apoi daca in cartea ursitei scris este sa pieri, si asta o stiau toti temerarii, vei pieri. O stia prea bine chiar si Odysseus, care le-a infruntat pe tristele nimfe cu trufie. A scapat prin tertipurile celui mai siret dintre oamenii care au ajuns vreodata vii in Infern, dar, dintr-o izbanda intr-alta a descins acasa singur, fara oaste si fara ortacii, cei mai cu credinta, mistuiti cu totii in cele mai riscante ispravi, incercate in imparatia si impotriva vointei lui Poseidon.

Despre vanul lor orgoliu si trufasa lor necredinta, ne putem face o imagine stiind a posteriori ca le-ar fi stat in putere sa ajunga mai repede acasa, sa-si potoleasca foamea, sa-si imbratiseze nevestele si sa doarma stapani pe destinul lor, acoperiti cu plapuma pana la gat.

Raman mai departe nimfele stranii. Raman in aburii gratiei, ai muzicii si ai mortii. Ele ne vor aduce pe generoasele unduiri ale vazduhului melodia enigmatica a marilor imbietoare la viata, la aventura si la moarte.