Rasul - o legatura de dragoste cu intreaga omenire

“In epoca noastra, pentru a starni rasul, nu mai e suficient sa imbraci un costum traznit si sa te dedai la acte violente si dezordonate. Din ce in ce mai mult rasul e de origine intelectuala si nu numai fizica, asa cum era candva, pe vremea tartelor cu frisca si a urmaririlor nebunesti ...” Garold Llyod spunea aceste cuvinte in 1925, cand cinematograful era ... in plina tinerete. Pe atunci, Chaplin termina Goana dupa aur, Luminile orasului, si Timpuri noi abia aveau sa urmeze, iar Buster Keaton nu crease inca Navigatorul si Mecanicul Generalei.

In plin apogeu al comediei mute, Harold Llyon vedea o schimbare importanta in peisajul comediei cinematografice. Personajul sau, un foarte obisnuit tanar cu ochelari rotunzi, care aspir sa fie luat drept “vecinul de alaturi”, bizar uneori amuzant altadata, dar rareori patetic, obsedat de ideea reusitei dar la scara umana, modifica usor acul pe busola rasului. Se spunea ca nu se mai rade de el, ci cu el ... Tanarul cu ochelari nu avea nici aspiratia spre absolut a lui Chaplin, nici incrancenarea lui Keaton in lupta cu stihiile dezlantuite, nici frenetica dezlantuire destructiva dar voioasa a cuplului Stan si Bran. Era doar un orasean oarecare, un functionar timid, gata sa faca si gafe dar si ... demonstratii acrobatice de curaj pe inaltimile ametitoare ale zgarie-norilor, dominand oricum situatia ... “Superman”-ul miop reprezenta reusita la scara umana accesibila oricui era un erou modest si ... modern. “Spectatorilor le place sa vada pataniile hazlii in care sunt implicate fiinte normale, asemenea lor” ...

Unii sustin ca epoca “marilor solitari” ai “mutului” a spus odata cu banalizarea personajului, cu pierderea aurei eroice. O data cu aparitia cuvantului s-ar fi pierdut si misterul si poezia ...

Dorinta de a fi viu

Dar “Tati a stiut sa creeze un personaj comic prin situatia in care am ramas noi acum 40 de ani”. Buster Keaton constata astfel continuitatea traditiei marii comedii. Cu subtila sa delicatete, Tati face tabloul lumii contemporane pe care silueta sa inalta si demodata comparata cu a lui Don Quijote sau Cyrao se deseneaza ca un semn de intrebare. Revenirea la tacere nu este doar o nostalgie, ci o acuza plina de amaraciune la adresa oamenilor care nu ami comunica pentru ca nu mai au ce-si spune. Dorinta personajului sau – dl. Hulot – de a se juca, de a se bucura, de a fi viu, nu mai e inteleasa de unii. Inchisi intre peretii de plastic ai universului lor artificial, membrii familiei Arpel se misca “ordonat”, conform unui traseu fix.

Doamna Arpel tropaie pe aceleasi dale de piatra a unei false gradinite ca o papusa cu resort, scutura praful cu gesturile mecanice ale unui aspirator cu program. In aceasta lume, aparitia inedita a “unchiului meu”, Hulot, creeza deruta si iritare pentru ca el nu se inscrie in decor, el traieste si respira mai usor la mahala, acolo unde oamenii sunt vii, zumzaie ca albinele sau canta ca pasarile la prima raza de soare. Hulot nu este suportat in universul arid al uzinei Plastec pentru ca face numai pozne. Chiar cand vrea sa de adapteze, incurca rau itele multicolore de plastic din fabrica lui Arpel, cumnatul bine instalat in ierarhia ... plasticului.

Ratacit in haosul automobilistic din Trafic, acelasi Hulot incearca si el sa fabrice un exemplar ideal de masina – obsesia lumii supuse idolului pe patru roti. Dar produsul sau e atat de fantezist, atat de conform cu dorinta sa de joc, incat da gres si provoaca incurcaturile unui adevarat “ucenic vrajitor”. Hulot e alungat din nou in singuratate. Trandretea, mereu cautata de el, pare sa fi fugit din aceasta lume. Tovarasii lui Hulot sunt copiii, un caine vagabond, un canar, ei raspund la atentiile lui discrete.

“Lumea este plina de momente comice, totul e sa le surprinzi. Burlescul e ca si circul, dar oamenii merg din ce in ce mai rar la circ. Nu mai suntem destul de fericiti ca sa mergem la circ”, spune Jasques Tati.

Umorul apare ori de cate ori un om se opreste din a trai pentru a se privi traind.

Haosul vietii moderne

Poate de aceea confratele Pierre Etaix evoca sau evadeaza cu un suspin nostalgic in arena circului – spatiu pur, rezervat copilariei, poate cu speranta reinvierii unui fior de altadata ... Comicii de azi evadeaza cu greu, ei lupta zilnic impotriva unui oras inabusitor in care oamenii se pierd, se depersonalizeaza, esueaza in fiecare tentativa de apropiere. Imi amintesc de cel mai trist sfarsit de an, vazul in Apartamentul lui Billy Wilder, impreuna cu Shirley Mac Laine si Jack Lemmon. Prizonier in Manhattan sau ratacit in jungla metropolei din Provincialii, Jack Lemmon se opune cu vehementa dar fara spor derutei si haosului, lipsei de intelegere si de compasiune. Intr-o singura zi cuplul din Provincialii, atras de mirajul New York-ului, schimba doua avioane, trenul cu autobuzul sau taxiul, pierd camera de hotel, masa retinuta la un restaurant elegant, bagajele, portofelul si ceasul, un pantof, un dinte si innoptand in Central Park sunt gata sa-si piarda si ... “uzul ratiunii”, cand afla ca totul culmineaza cu pierderea slujbei pentru care pornise de fapt intreaga aventura.

Ratoiul sau Fat-Frumos

Cu Profesorul distrat, Jerry Lewis ne propune un alt gen de comedie, nascut din lupta cu propria imagine. Iata cum repovesteste el in termeni de fabula filmul preferat: “Ratoiul cel urat se visa lebada. Sculata dimineata cu penele pe moate, lebada insa nici nu se poate compara cu ratoiul al carui farmei e atat de natural ... La randul sau, ratoiul incercand sa inaote in iaz ca lebada, scoate din neatentie dopul de scurgre, in final ambii fiind nevoiti sa mearga pe jos” ... Jerry este in cautarea unui elexir fermecat care poate face si dintr-un tanar studios dau urat si complexat, unul frumos si curajos ca rivalul sau. In finalul parodiei povestii lui faust, fata cea frumoasa il ia de barbat, iar un aparat dentar adecvat va repara si celelalte defecte ale ratoiului ...

Jerry Lewis spunea: “Cred ca slabiciunea poate deveni forta noastra. Daca-mi amintesc bine, il citez pe Shakespeare. Eu am o filozofie mai simpla, am cu itnreaga omenire o lagatura de dragoste. Ador oamenii. Ador sa fac daruri ...”

Actorii comediei umane

Rasul ramane intr-adevar suprema daruire, o meserie frumoasa si grea dupa afirmatiile lui Pierre Richard, - “blondul cel inalt cu un pantof negru”. “Sunt mandru de meseria de actor de comedie. Actor al comediei umane ... Cel mai bun mijloc de a suporta viata este sa razi de ea. Eu o fac jucand serios.” ... Si atunci Pierre Richard, vesnic distrat, vesnic timid, desi ..., se trateaza, rade ... Rade de reclamele publicitare care vor sa falsifice totul de mitul vedetei, de metodele “educatiei prin vointa” pentru reusita; rade de filmul politist si de western-ul spagetti, de moravurile electorale ale provinciei, de vedetele de cinema si de sine insusi, dorind sa spuna ca nu falsele mituri vor vindeca oamenirea de prostie, de rautate, de infumurare ...

Rasul ca medicament? Da, pentru ca atat timp cat mai izbutim sa radem in viata si deci la cinema, demonstram ca rasul ramane vesnic tanar, desi cinematograful se pregateste sa implineasca multi ani ... Unii medici il recomanda ca adjuvant al Gerovitalului.

Woody Allen foloseste parafraza, jocul de cuvinte si paradoxul, supraliciteaza miturile “supercivilizatiei” reducandu-le la absurd. Ii citeaza ca inaintasi pe Fratii Marx dar si pe Bergman, pe Kafka si pe Dostoievski dar si ... televiziunea. El nu-si porpune nici un moment sa fie simpatic, prefera sa ramana in rolul “ratoiului cel urat” si e in mod deliberat incomod, iscoditor, enervant, insolent si taios pentru ca acestea sunt armele alese de formula comediei sale.

Rasul ca arma? Da, desigur ca azi este nevoie de el, pentru ca asa ne spunea Chaplin, profesor al tuturor comicilor contemporani: “Cred in puterea rasului si a lacrimilor ca antidot al urii si al terorii. S-au facut prea multe filme pline de violenta gratuita, de sexualitate morbida, de razboi, de crime si intoleranta. Daca am putea face schimburi de filme care sa vorbeasca intr-un limbaj simplu, oamenilor obisnuiti, lumea ar putea fi salvata de la dezastru”.