Problematicul Homo Sapiens

Una din cele mai vechi si cele mai tulburatoare intrebari pe care si-a pus-o omul este aceea referitoare la originea sa: “De unde (pro)vine si incotro se indreapta?”. Altfel spus, prin ce se deosebeste el de toate celelalte vietuitoare, ce anume il defineste ca specie.

De-a lungul timpului, in functie de punctul de vedere adoptat (filosofic, religios, stiintific, sociologic sau cultural), au fost enuntate o multime de definitii ale omului. Dar, problema definitorii sale ca entitate zoologica, ca gen, nu pare sa fie mai veche de 250 de ani, mai precis de la publicarea Sistemului Naturii, al naturalismului suedez Carl von Linne, in 1758, in a carui clasificare genul Homo era reprezentat de o singura specie: Homo Sapiens. De atunci, mai ales in urma descoperirilor resturilor fosile de (posibile) hominide, genul s-a imbogatit substantial. Pana prin anii ’90, din genul Homo (al carui singuri descendenti suntem noi, cei de azi), mai faceau parte alte sapte specii fosile, respectiv: habilis, rudolfensis, erectus, ergaster, antecessor, heidelbergensis si neanderthalensis.

Orologiul molecular

Pentru determinarea apartenentei unei specii (fosile) la genul Homo, paleontologia umana avea in vedere patru criterii: capacitatea craniana, alibitatea manuala (sau prehensiva), posesia limbajului si capacitatea de a fauri in intrebuinta unelte din piatra. Mersul bidep nu era socotit un criteriu, deoarece si australopitecii, care alcatuiau un gen aparte, il dobandisera la randul lor. In momentul de fata, toate aceste criterii sunt considerate depasite, deoarece nici pe baza volumului brut al craniului, nici pe baza dexteritatii si abilitatii manuale de a fasona obiecte (instrumente) nu se pot face niste distinctii precise intre speciile genului Homo si cele ale genului Australopithecus.

Dezvoltarea cercetarilor de biologie moleculara va complica si mai mult chestiunea definirii (definitiei) omului. Pe baza principiului orologiului molecular, Morris Goodman va propune o noua clasificare a primatelor. Metoda folosita de el se bazeaza pe ipoteza conform careia, pe termen lung, mutatiile genetice apar intr-un ritm regulat. Cu cat diferentele observate intre genele a doua specii sunt mai numeroase, cu atat separarea dintre aceste specii este mai veche. Pentru Goodman, individualizarea diverselor familii de primate s-a produs in urma cu 25-28 milioane de ani, in timp de diferentierea lor e genuri nu e mai veche de 7-11 milioane de ani. S-a constatat cu acest prilej ca ramura cimpanzeilor pare sa se fi despartit de cea a noastra (de genul Homo, adica) mult mai de curand, motiv pentru care ar trebui inclusa in genul Homo (propunere pe care multi paleontologi o resping), in ciuda faptului ca si din punct de vedere cultural – in sens larg – cimpanzeii par sa fie niste «maimute cultivate»!).

Un nou arbore genealogic?

Dar cea mai noua si mai bulversanta tentativa de redefinire biologica a genului Homo sapiens va veni din partea a doi cercetatori anglo-saxoni, Bernanrd Wood si Mark Collard, care nu pleaca de la cine stie ce ultima descoperire de senzatie, ci de la insesi datele paleontologiei actuale, asa cum s-au adunat ele pana acum. Cand vrei sa definesti genul Homo (spun cei doi), primul lucru pe care trebuie sa-l cunosti este sa stii cum se defineste, in general, un gen. Numai ca si in aceasta privinta exista doua teze care se confrunta. Prima considera ca un gen este un ansamblu de specii intre care exista puternice afinitati ecologice si adaptative. Cea de-a doua sustine ca un gen trebuie sa fie neaparat monofiletic, deci ca toata ramificatiile sale trebuie sa porneasca din aceeasi ramura, adica sa formeze ceea ce se numeste «clad» (un intreg alcatuit din toti descendentii aceluiasi grup ancestral). Prin urmare, genul Homo nu poate fi considerat corect definit decat in cazul in care toate speciile care ii sunt atribuite indeplinesc aceste doua conditii.

Reluand datele ultimelor analize cladistice (bazate pe studierea mai multor zeci de caracteristici ale pieselor fosile descoperite) si testand validitatea diverselor cladograme (arborii genealogici rezultati), cei doi cercetatori au constatat ca Homo erectus, Homo ergaster si Homo heidelbergensis se afla foarte aproape de omul modern. In schimb, Homo rudolfensis si Homo habilis nu sunt mai apropiati nici de Homo sapiens, nici de australopiteci. Acestia apartin asadar altei ramuri, deoarece nu intrunesc prima conditie, cea de monofiliatie.

In ceea ce priveste asemanarile de ordin adaptativ si ecologic, lucrurile sunt si mai complicate. Cata vreme cercetatorii nu dispun decat de niste fosile fragmentare, de piese mai mult sau mai putin disparate, acest timp de caracteristic este extrem de greu de pus in evidenta. Totusi, in urma studierii oaselor, Wood si Collard au reusit sa obtina o serie de informatii, de ordin anatomic, care reflecta strategiile de adaptare la mediu ale primelor homonide. Acestea se refera la marimea si forma dintilor, tipul de locomotie, morfologia dintilor si a maxilarelor, precum si la marimea relativa a creierului in raport cu marimea corpului.

Si din acest punct de vedere (cel al strategiilor adaptative), H. habilis si H. rudolfensis nu par sa aiba afinitati cu omul modern, fiind insa mult mai aproape de australopteci. Toate celelalte specii fosile de Homo sunt insa foarte asemanatoare cu Homo sapiens.

Concluzia lor nu putea fi decat una singura, pentru ca genul Homo sa fie corect definit, ca gup monofiletic cu strategie adaptativa unitara, Homo rudolfensis si Homo habilis trebuiau exclusi din randurile speciilor de homonide si clasati intr-un alt grup, cel al australopitecilor.

Oricum, dezbaterea e departe de a fi incheiata. Desi a iesit de mult din preistorie sau poate tocmai de aceea, Homo sapiens inca isi mai cauta stramosii …