Partile componente ale unei plante cu flori

Partile componente (organele) unei plante cu flori sunt: radacina, tulpina, frunza si floarea.

Radacina plantei se afla de regula in pamant. La plantele care traiesc un sezon de vegetatie (anuale), ea este subtire si relativ scurta (musetelul, albastrita), iar la cele care traiesc cel putin doua sezoane este alungita si, uneori, puternic ingrosata (morcovul, cicoarea). Plantele semiparazite si parazite nu au radacini, ci niste organe specializate (haustori) cu care sug seva din plantele gazda (vascul).

Tulpina, ca si radacina, este erbacee (musetelul) sau lemnoasa (socul, teiul), de unde denumirea de planta erbacee si planta lemnoasa. Tuplina este de obicei cilindrica, neteda sau costata (sunatoarea are 2 coaste in lung), alteori prezinta 4 laturi (izma, talpa gastei). Ea poate fi simpla (degetelul, zburatoarea) sau ramificata de la diferite nivele (sunatoarea, vascul, cicoarea). Tulpina este plina (porumbul) sau goala in interior (papadia). Ea poarta frunzele si florile care sunt cele mai importante indicatoare in cautarea identitatii speciilor. Tulpina creste de obicei vertical (erecta), cum se afla la majoritatea plantelor, culcata (troscotul), taratoare (fragul), culcata numai la baza, iar spre varf verticala (cimbrisorul, jneaparul), urcatoare (cataratoare) pe alte plante (volbura, hameiul).

Tot tulpini sunt si unele organe din sol, ca rizomul, mai subtire (pirul) sau mai gros (stanjenelul, obligeana), tuberculul (brandusa de toamna), partial bulbul (usturoiul), precum si lastarii taratori pe sol, stolonii (fragul) si, din sol, sobolii (odoleanul).

Frunza, foarte variata, este alcatuita dintr-o codita (petiol), mai ingrosata pe locul de insertie pe tulpini (teaca) si o parte latita (lamina, limbul). Varful petiolului poarta uneori niste negi (glande) – ciresul, calinul. Pe lamina se observa nervurile care sunt dispuse paralel cu marginea laminei, nervatiune paralela (porumbul), cu mai multe nervuri care pornesc din baza laminei si apoi se departeaza ca degetele de la mana, nervatiune palmata (podbalul, captalanul) sau, in cazul mai obisnuit, cu o nervura principala pe mijloc, nervura mediana, din care se ramifica de o parte si de alta cele secundare, nervatiune penata (ciresul, salvia, nucul).

Frunza are diferite forme dupa care ne conducem la recunoasterea plantelor.

Vorbim despre frunze simple, adica formate dintr-o singura lamina (chiar si atunci cand este adanc divizata), care au forma de ac, aciculare (pinul, ienuparul), de ou, ovate (patlagina, afinul), de lance sau lama de briceag, lanceolate (salvia) etc.

Marginea frunzelor este intreaga (gutuiul, crusinul), crestata sau dintata (ciresul, porumbul), lobata (stejarul) sau adanc divizata in forma de pana de pasare, penata (odoleanul) sau de palma, palmata (spanzul, nemtisorii de camp). Divizarea laminei se poate repeta de 2-3 ori, rezultand lobi (segmente) mai late (angelica) sau foarte inguste (chimenul, musetelul).

Dar, vorbim si despre frunze compuse, adica alcatuite din mai multe frunzulite (foliole), fiecare cu o scurta codita (petiolul). Cand folioele se insira de o parte si de alta a axului frunzei (a nervurii mediane), frunza se numeste penat-compusa, dupa asemanarea cu aceeasi pana de pasare (salcamul, nucul, socul). Cand foliolele pornesc din acelasi punct bazal, frunza este palmat-compusa, daca are mai mult de 3 foliole (castanul porcesc, murul) sau trifoliolata, daca are numai 3 foliole (fragul, trifoiul rosu, fasolea).

Asezarea frunzelor pe tulpina este si ea un bun indreptar pentru recunoasterea speciilor. Frunzele se afla cate una la nod, alterne (ciresul, mesteacanul), cate doua fata in fata, opuse (sunatoarea, socul, izma) sau mai multe la nod, in cerc, verticilate (ienuparul, sanzaienele galbene). Rareori frunzele imbraca tulpina imprejur (pedicuta) sau sunt grupate in buchet (feriga). Exista multe plante medicinale care au frunze numai la baza tulpinii, in cerc sau rozeta (patlagina, ciubotica cucului, papadia), majoritatea insa au frunze in tot lungul tulpinii.

Frunzele sunt lipite de peri, glabre (sunatoarea, fierea pamantului), diferit paroase ca la speciile de ei sau tepoase (scaiul vanat).

Floarea este organul care ne furnizeaza cele mai multe informatii pentru separarea speciilor, avand in vedere bogatia formelor ei si stabilitatea lor morfologica. Floarea este alcatuita in general dintr-un invelis dublu (uneori simplu) si din organele reproducatoare, adica – de la exterior spre interior – din niste frunzulite numite sepale (care impreuna alcatuiesc caliciu), urmate de altele colorate in diferite nuante, numite petale (care impreuna alcatuiesc corola), de obicei mai lungi decat primele. Aceste doua invelisuri au rolul de a proteja organele reproducatoare mascule, staminele si pe cel feme, gineceul ( = pistilul).

Deosebit de importante in recunoasterea speciilor sunt petalele (culoarea, numarul si mai ales raportul dintre ele, adica daca sunt libere, concrescute partial - numai la baza - sau total). In cazul in care sunt concrescute au o mare variatie de forme: elice, roata, tub (corola tubulara), clopot (campanulata), palnie (infundibuliforma), urcior (ulceolata), cu tubul bazal ingust si lung (hipocrateriforma) sau cu 2 buze, ca o gura (corola bilabiata). E luat in calcul inclusiv pozitia florii pe planta, daca sta in sus (erecta) sau in jos (pendula), marimea ei (flori mari sunt la volbura, mici, la troscot), prezenta coditei, flori pedicelate (ciresul) sau absenta ei, flori sesile (papadia, maselarita). Inflorescenta reprezinta modul de grupare a florilor.