|
Mierea
 Mierea (din latină: melem; în greacă: μελιττα înseamnă "albină") este un produs apicol obţinut prin transformarea şi prelucrarea nectarului sau manei de către albine şi depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui hrana populaţiei din stup.
Istoric
Mierea de albine a fost prima substanţă dulce folosită de om, fiind preţuită în special de preoţi în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în civilizaţiile antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adăuga polen şi levuri din faguri, însă, cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană. De la egipteni au rămas mărturii privind modul de recoltare şi folosire a mierii. Babilonenii şi diferitele civilizaţii străvechi din India şi China, utilizau mierea atât ca medicament cât şi la ritualuri şi ceremonii. În Vechiul Testament găsim scris "miere" de peste 60 ori. În Grecia antică s-a scris mult despre producerea de miere. Hipocrate recomanda mierea pentru vindecarea unor afecţiuni (gastro-intestinale, renale, respiratorii) şi pentru tratamentul plăgilor. Dioscoride, autorul unei cărţi în cinci volume, „De Materia Medica”, trata plăgile fistulizate folosind mierea în aplicaţii locale. Pliniu indica mierea în asociere cu untură de peşte la tratarea rănilor infectate. Musulmanii foloseau mierea ca un leac bun pentru orice boală. Folosirea mierii în alimentaţie (ca hrană, băutură, conservant), în medicină, în ritualurile religioase a fost în continuă creştere până la descoperirea zahărului din trestie şi sfeclă. În anul 1871 a fost descoperită invertaza, (o enzimă care grăbeşte conversia zahărului în glucoză şi fructoză.
Clasificare
După provenienţă:
· miere de flori, (florală), provenită din prelucrarea nectarului şi polenului cules de albine din florile plantelor melifere
· miere de mană, (extraflorală), provenită de pe alte părţi ale plantei, în afară de flori; poate fi de origine animală sau vegetală
După speciile de plante melifere de la care albinele au adunat nectarul:
· miere monofloră, provenită integral sau în mare parte, din nectarul florilor unei singure specii: (salcâm, tei, floarea soarelui, mentă)
· miere polifloră, provenită din prelucrarea unui amestec de nectar de la florile mai multor specii de plante.
După modul de obţinere:
· în faguri (se livrează în faguri)
· scursă liber din faguri
· extrasă cu ajutorul centrifugii
· obţinută prin presarea fagurilor
· topită (fagurii sunt încălziţi)
După consistenţă:
· lichidă (fluidă)
· cristalizată (zaharisită)
După culoare: incoloră, galben-deschisă, aurie, verzuie, brună sau roşcată.
După aromă: diversele sorturi de miere, se apreciază prin miros şi degustare, indicându-se denumirea speciei de plante din care provin.
Proprietăţi fizice
Mierea este un aliment cu gust dulce şi parfumat, cu aspect semifluid, vâscos sau cristalizat şi culoare specifică, având un conţinut mare de zaharuri şi substanţe minerale, vitamine, enzime, acizi organici.
Culoarea. În raport cu substanţele colorate care se găsesc în nectar şi care sunt pigmenţi vegetali-caroten, clorofilă, xantofilă- culoarea mierii diferă de la incolor până la neagră. La mierea de nectar predomină culoarea galbenă. Mierea strânsă la începutul primăverii are o culoare de un galben viu, până la portocaliu. Cu timpul, mierea îşi pierde culoarea iniţială, de obicei se închide la culoare, iar în timpul cristalizării se deschide.
Producerea mierii
Producerea mierii de către albine este un proces complex de transformare a materiei prime în miere, începând cu recoltarea şi terminându-se cu căpăcirea celulelor din faguri. Albinele lucrătoare recoltează nectarul sau mana cu ajutorul aparatului bucal (trompa) şi le înmagazinează un timp în guşă, unde sunt amestecate cu salivă, iar la sosire transferă conţinutul zaharat albinelor din stup, care îl prelucrează în continuare, până se obţine produsul finit.
Compoziţie chimică
Există numeroşi factori care influenţează compoziţia chimică a mierii: calitatea şi compoziţia materiei prime (nectar sau mană), abundenţa acesteia, factorii climatici, modul de exploatare a albinelor, modul de recoltare, condiţionare şi conservare. Mierea obţinută va avea caractere specifice condiţiilor în care s-a produs.
Elementele care intră în compoziţia mierii pot fi împărţite în trei grupe: apă, substanţe zaharoase, substanţe nezaharoase.
Constituenţi majori
Constituenţii majori ai mierii sunt apa şi substanţele zaharoase, care reprezintă 99% din miere.
În mod normal, mierea recoltată, prelucrată şi conservată în condiţii bune are umiditatea între 17-18%. Nectarul adus în stup are un conţinut mare de apă (peste 50%), dar căpăcirea se face numai după ce umiditatea este de maxim 20%, procentul de apă din miere fiind invers proporţional cu gradul de umplere al fagurilor. Umiditatea atmosferică ridicată determină creşterea umidităţii din stup, cât şi o umiditate ridicată a mierii, datorită proprietăţilor higroscopice ale acesteia.
În încăperile de depozitare umiditatea atmosferică nu trebuie să depăşească 60%. Mierea cu un conţinut ridicat de glucoză (cum este cea de rapiţă), va fi mai higroscopică şi va avea o perioadă de conservare mai scăzută, trebuind să fie păstrată în vase etanşe şi depozitată în încăperi uscate. Mierea cu un raport glucoză/fructoză subunitar (cum este cea de salcâm sau trifoi), poate fi destinată unei consumări mai îndelungate. Mierea cristalizată este întotdeauna mai higroscopică decât cea fluidă sau lichidă. Creşterea umidităţii mierii peste 20% duce la scăderea calităţii acesteia şi favorizează dezvoltarea levurilor care produc fermentarea.
Mierea poate fi considerată o soluţie concentrată de zaharuri, datorită faptului că principalii componenţi ai mierii sunt substanţele zaharoase: glucidele, dextrinele.
Constituenţi minori
Substanţele nezaharoase se găsesc în cantităţi mici în mierea de albine, aproximativ 1% din miere, şi nu sunt lipsite de importanţă, contribuind la specificitatea acestui apreciat produs.
Fermenţii (enzimele sau diastazele), sunt catalizatori biologici cu originea în celula vie. Principalii fermenţi din mierea de albine sunt carbohidrazele: invertaza şi zahraza amilaza.
Sărurile minerale totale din mierea de albine variază în limite foarte largi datorită multor factori (natura materiei prime şi gradul de impurificare al acesteia, condiţiile climatice, modul de extracţie, prelucrare şi conservare, etc).
Principalele elemente minerale din miere sunt: sodiu, potasiu, fosfor, magneziu, cupru, aluminiu, mangan, fier, clor, sulf, siliciu, cât şi unele microelemente: beriliu, galiu, vanadiu, zirconiu, titan, nichel, staniu, plumb, argint.
Vitaminele: Mierea de albine este valoroasă şi prin conţinutul său în vitamine, care provin în exclusivitate din polenul şi nectarul plantelor.
Principalele vitamine din miere aparţin celor două grupe:
· hidrosolubile:
Vitamina B1 (tiamină), Vitamina B2 (riboflavină), Vitamina B6 (piridoxină), Vitamina PP (niacină), Vitamina H (biotină), Vitamina B12 (cianocobalamină), Vitamina C (acid ascorbic), acid pantotenic, acid folic, rutină;
· liposolubile:
Provitaminele A, Vitamina K.
Utilizări
Prin calităţile sale nutritive este considerată un aliment de mare valoare în hrana oamenilor de toate vârstele, având utilizări largi în dietetică şi terapeutică.
Mierea este foarte des folosită în alimentaţie, în bucătărie sau ca medicament, fiind de medicina populară foarte apreciată. De asemenea are importante aplicaţii în alimentaţia artificială, în alimentaţia pre- şi post-operatorie, în pediatrie şi ginecologie.
Orice tip de miere are proprietăţi specifice: mierea de levănţică lecuieşte tusea şi durerile de gât, mierea de tei uţurează stările febrile şi durerile gastrice, previne migrena, fiind un bun mijloc profilactic şi remediu în pneumonii, astm bronşic, stări nervoase, tuberculoza; mierea de brad este utilă în bolile căilor respiratorii, cea de salcâm este un bun calmant şi tonic, mierea de castan sălbatic creşte tensiunea arterială, mierea de castan comestibil are acţiune antimicrobiană, mai ales in bolile de stomac, intestinale şi renale; mierea de izmo este bună ca leac împotriva durerilor, antihemoragic, tonifiant, mierea de floarea-soarelui - utilă în bronşite şi boli de stomac.
Mierea de flori de câmp are o puternică acţiune antimicrobiană, cea de livada (de pomi fructiferi) vindecă afecţiunile renale, pulmonare şi intestinale. Mierea de munte are calităţi deosebite în bolile de căi respiratorii şi în alergii, fiind o însumare de substanţe nutritive şi curative.
Mierea este un remediu eficient în diferite boli interne şi ale pielii - un excelent tonic pentru copii, convalescenţi, pentru întărirea sistemului imunitar şi pentru gravide.
Luând în mod regulat miere - câte o linguriţă dimineaţa, cu o oră înaintea micului dejun, o linguriţă la două ore după masa de prânz şi o linguriţă după cină - se normalizează tensiunea arterială şi digestia, se reduce cantitatea de acid gastric. În cazul colitelor şi gastritelor, mierea se asimileaza mai bine cu puţină apă caldă în care se dizolvă.
Valoarea alimentară şi dietetică
Valoarea alimentară a mierii constă în primul rând în bogăţia ei în zaharuri (70-80%), din acest punct de vedere, fiind un aliment energetic prin excelenţă. Majoritatea zaharurilor din miere sunt zaharuri simple, (glucoză şi fructoză), care nu mai necesită o prelucrare specială prin digestie, fiind direct asimilate şi arse complet, până la stadiul de bioxid de carbon şi apă, eliberând energie în toate etapele de descompunere prin care trec. Un gram de zaharuri din miere eliberează ca şi zahărul de sfeclă: 4,1 calorii, dar (spre deosebire de zahăr), această energie este pusă în totalitate la dispoziţia organismului, astfel că mierea este un aliment uşor asimilat şi digerabil. Deosebirea esenţială a mierii de albine de zahărul comercial constă în conţinutul său ridicat în unele substanţe nezaharoase (microelemente, enzime, acizi organici şi vitamine), care îşi exercită efectul pozitiv atât prin acţiunea de reglare a unor funcţii importante ale organismului, dar şi contribuind la conferirea calităţilor gustative specifice ("gust de miere"). Atât aspectul, culoarea, consistenţa şi gustul fac din miere un aliment mult apreciat, dar mai ales aroma sa specifică, datorită conţinutului în uleiuri eterice (volatile), parfumul mierii fiind identic cu parfumul florilor din care provine.
Valoarea terapeutică a mierii
Mierea de albine nu are doar calităţi nutritive ci, în urma studiilor, s-a demonstrat că are şi o acţiune terapeutică eficientă, ce se exercită atât asupra afecţiunilor digestive, cât şi în afecţiunile hepato-biliare, cardio-vasculare, respiratorii, afecţiuni ale sistemului nervos, ale aparatului urinar, în bolile de nutriţie şi cele infecţioase, în afecţiunile sanguine şi în cele cutanate.
Cu toate calităţile sale preţioase, mierea are şi contraindicaţii pentru pacienţii care suferă de obezitate, diabet zaharat, tulburări glicoregulatorii, insuficienţă pancreatică exocrină şi pentru pacienţii gastrectomizaţi, cât şi în anumite tulburări alergice.
Indicaţiile apiterapice vor fi făcute numai de către medicul specialist, ca la orice medicament, iar tratamentele vor fi aplicate sub directa sa supraveghere, avându-se în vedere acţiunile farmaco-fiziologice generale şi specifice ale produsului apiterapic, starea pacientului şi evoluţia bolii.
Mierea este recunoscută ca produs alimentar cu una din cele mai mari valori nutritive. Ea conţine minerale cum ar fi fier, clor, calciu, cupru, fosfor, magneziu, sodiu şi vitaminele (A, B, C, K, PP, H). Mierea conţine 22 din cele 24 elemente ce compun sângele.
Sfaturi utile:
Recent extrasă din faguri, mierea curge uşor, deoarece păstrează încă temperatura stupului de circa 35 grade C. Pe masură ce aceasta temperatură scade, devine din ce în ce mai vâscoasă şi începe să cristalizeze. Acest proces de cristalizare variază de la un sortiment de miere la altul. Cu cât procentul de glucoză este mai ridicat, cu atât mierea cristalizează mai repede şi invers. Mierea de salcâm care are procentul de glucoză cel mai scăzut iar procentul de fructoză cel mai ridicat, cristalizează cel mai greu. În funcţie de procentul de fructoză, această miere poate cristaliza chiar şi după mai mulţi ani. La polul opus este mierea de rapiţă, care, având procentul de glucoză cel mai ridicat, cristalizează foarte repede. De obicei, produsul aflat în comerţ, ambalat în borcane de sticlă, este tratat prin diferite metode astfel că mierea se păstrează în formă fluidă mult timp.
Este bine să reţinem că valoarea mierii cristalizate nu este cu nimic modificată faţă de cea fluidă, este garanţia că mierea este naturală fără substituiri sau falsificări, ştiut fiind că mierea falsificată nu cristalizează.
Transformarea mierii cristalizate în miere lichidă se face prin introducerea borcanului în care se gaseşte, într-un alt vas cu apă fierbinte, la temperatura de cel mult 40º C, atenţie încălzirea mierii peste această temperatură aduce modificări care diminuează calităţile mierii.
Verificarea calităţii mierii
Metoda 1: Puneţi într-o linguriţă puţina miere. Cu vârful unui creion chimic amestecaţi în miere preţ de cca 1 min. Dacă mierea se colorează de la creionul chimic, atunci ea nu este naturală. Dacă mierea nu şi-a modificat culoarea, atunci ea este naturală.
Metoda 2: Puteţi testa calitatea mierii fluide simplu cu ajutorul unei linguriţe astfel: se introduce linguriţa în borcanul de miere şi se ridică. Dacă mierea curge continuu, atunci ea este naturală. Dacă se întrerupe şi curge sub formă de picături atunci alegeţi-vă alt furnizor de miere.
Surse si Adrese Web Utile
Related news items:
Newer news items:
|
