Marea Zeita sau Zeita Mama

Marea Zeita e atestata in atatea forme si infatisari, incat e de recunoscut nu dupa un nume unic, ci dupa atributiile ei; ea e Marea Mama a Zeilor (Magna Mater Deorum a romanilor). Cele doua caracteristici fundamentale sunt maternitatea si moartea. Prin maternitate e legata de fertilitate, sexualitate, iubire. Prin moarte e legata de razboi, infern, defunctii. Prin ambele – de pamant care e cel ce da viata plantelor si locul unde se ingroapa mortii.

La romani, de pilda, Pamantul-muma e viu; tot ce se vede, organic sau anorganic, traieste. Pamantul vorbeste la fel ca pietrele, plantele, gazele, animalele. E insufletit de sentimente proprii si de o inalta moralitate. Respira, se misca (cutremurele), suporta tot ce e pe el (“cum il rabda pamantul”), mananca (“manca-l-ar pamantul”). E ca un colos antropomorfic (buricul pamantului, pantecele pamantului) care, desi are suflet (duhul pamantului), duce o viata vegetativa.

Simbolurile Marii Zeite cele mai utilizate sunt: coloana, arborele, serpii, porumbelul, taurii, vaca, perechea de coarne, securea cu doua taisuri, cochilia de scoica, figurinele feminine cu atribute sexuale exagerate.

“Persii – scrie Herodot – au invatat de la asirieni si arabi sa-i aduca sacrificii Uraniei. Asirienii o numesc Afrodita Mylitta, arabii Alitta, persii Mithra.”

Apuleius, in Magarul de aur, are constiinta unitatii structurale a diverselor figuri mitice care o reprezentau pe Marea Zeita. Iata ce ii spune ea lui Lucius, personajul principal: “Miscata de rugaciunile tale am venit eu, Natura, mama tuturor lucrurilor, stapana elementelor, izvorul si inceputul veacurilor, divinitatea suprema, regina marilor, cea dintai intre locuitorii cerului, chipul imuabil al zeilor si zeitelor. Eu sunt cea care carmuiesc luminoasele inaltimi ale cerului, vanturile sanatoase al marii, jalnica tacere a infernului. Puterea mea e unica, desi universul ma slaveste sub diferite forme, cu rituri diferite si sub multe nume. Frigienii, primii nascuti pe pamant, imi spun Cybele, mama a zeilor; sunt Venus din Pafos la locuitorii Ciprului; Diana mestera la vanatoare pentru cretanii cei iscusiti in aruncarea sagetilor; Proserpina-infernala la sicilienii care vorbesc trei limbi; Ceres, stravechea zeita, la Eleusis; unii Hecate, altii Nemesis. Dar cei care sunt cei dintai luminati de razele divine ale soarelui cand rasare, cei din Etiopia si Aria, si egiptenii cei puternici prin stravechea lor stiinta, ma onoreaza numai ei cu slujbele ce mi se cuvin si ma numesc cu adevaratul meu nume, caci eu sunt regina Isis. ”

E. Benveniste considera ca aceasta Mare Zeita e cea pe care iranienii o numesc Anahita, iar persii Anahid. “Dupa toate posibilitatile, Anahita e rezultatul unei adaptari, stravechiul nume fiind Ardvi.” Il regasim in Lydia sub forma Artemis. Dupa parerea lui Cumont, tempul Artemidei din Doura Europos, inainte de a-i apartine ei, era al marii zeite indigene Nanaia. Asimilarea era frecventa, cum o arata si o inscriptie din Pireu dedicata Artemidei Nanaia. La fel, tempul Dianei din Efes a devenit, in perioada crestina, cel mai important loc de cult al Fecioarei Maria, Maica Domnului.

J. Przyluski socoteste ca niciunul dintre aceste nume nu se poate explica satisfactor in limbile indo-europene sau semitice. Sursa cea mai veche a acestei serii ar fi zeita sumeriana Innanna, venerata la Erech. Numele ei s-a transformat in Nana, Nini, Ninni, Anna si Anu, care inseamna doica. In semita a devenit Ishtar, apoi Achtorech in Vechiul Testament, Astarte la fenicieni (care l-au trecut grecilor si egiptenilor), Artimul si apoi Artemis la lydieni, Artume in etrusca si Artumi la iranieni. Studiile lingvistice au demonstrat ca tot din el au derivat Agdistis sau Atargatis in Siria, Aditi in India; dar mai surprinzator, Ares sau Mars (nominativul singular al lui Marte) care nu pastreaza decat aspectul mortii, sub infatisarea razboiului, nu si latura materna.

In China, Si Wang Mu e “Regina Vestului”, numita si Mama divina. La finlandezi Ukka e mama straveche; la popoarele nordice, Nertus (despre care vorbeste Tacitus) e marea zeita ce calatoreste intr-un car tras de tauri, ca Cybele la greci. Eschimosii inuiti cunosc o zeita a marii cu infatisare de foca etc.

Uneori o trasatura poate fi estompata. De pilda, capul Medusei, care il preschimba in piatra pe cel ce o priveste, ii arata caracterul feminin (pentru ca e o tanara frumoasa), pe cel mortal (pentru ca privirea ei ucide), dar latura materna scapa. Se regaseste insa in mitul care o priveste; Medusa (cea sireata) si surorile ei Gorgone, Sthena (cea puternica) si Euryales (ratacitoarea) sunt denumiri ale Lunii. De altfel, orficii numeau luna plina “cap de Gorgona”. Or, Luna e una din formele Marii Zeite.

Interesante sunt cazurile de virilitate ale Marii Zeite. Uranus, cel care isi arunca copiii in Tartar (in moarte), e la origine Marea Zeita, Pamantul-mama. Numele lui e forma masculina a numelui Ur-Ana, “Regina Muntilor”, “Regina Verii”, “Regina Vanturilor”, “Regina boilor salbatici” - o figura a Marii Zeite al carei cult se celebra in miezul verii. Dupa Herodot, Urania e un dublet al Afroditei; mai tarziu ea devine muza.

Ares e tot o virilitate tardiva. De altfel, de la inceput, preotii Marii Zeite erau eunuci sau doar se imbracau in femei (Tiresias a fost pedepsit sa se preschimbe sapte ani in femeie). Cybele e hermafrodita, la fel Astarte. In Cipru era adorata o satuie a Marii Zeite imbracata in rochie de femeie si cu barba. La romani existau statui androgine: Venus barbata si Fortuna barbata (amandoua cu barba). Gorgonele adeseori poarta barba.

Singular e cazul lui Mars (Marte) care nu e numai zeul razboiului, ci si al primaverii, al fertilitatii, si protejarii campurilor cultivate. Stim ca numele lui deriva din radacina Ardvi, prin adaugarea unui M pe care il regasim ca sufix, si nu ca prefix, in Artemis, Artimul sau Artime – toate nume ale Marii Zeite. Regasim astfel dublul caracter matern (fertilitatea) si mortal (razboiul) al zeitei in acelasi personaj (Mars e o straveche zeitate italica, nu simpla “romanizare” a lui Ares). Vedem aici si legatura cu vegetatia, dar si vechimea acestui simbol; permutarea unui sufix in prefix pentru a indica trecerea de la feminin la masculin (echivalent cu Urania-Uranus) e un procedeu necunoscut in limbile indo-europene. El trimite la o limba anterioara indo-europenei, adica veche de cel putin 7-8.000 ani, si la un ciclu mitic din care a rams doar acest dublet, asa cum un varf de munte care mai iese din mare e marturia unui intreg continent scufundat.

Calatoria Marii Zeite

Toate zeitatile numite anterior sunt ipostaze ale Marii Zeite, chiar daca “cronologic” sunt fiice sau nepoate ale ei (Rhea e fiica Geei, Demeter e fiica Rheei, Artemis e fiica Selenei, Afrodita e fiica apelor si oceanului primordial etc.), fiecare reprezinta o etapa in devenirea (specializarea) Zeitei Mame ale carei multiple atribute se individualizeaza progresiv. Intr-una din aceste ipostaze Marea Zeita este eroul primei calatorii mitice si anume al calatoriei supreme pe taramul mortii, in cautarea iubitului ucis: Ishtar il cauta pe Marduk, Isis pe Osiris, Cybele pe Marduk, Isis pe Osiris, Cybele pe Attis, Astarte pe Adonis etc., iar Demeter o cauta pe fiica ei Persefona. Calatoria este - simbolic - o intoarcere in sine, spre propriul inceput, o regresie spre increat. Zeita cautandu-si iubitul ucis si ascuns in taramul mortii (adica in pantecele Pamantului-mama-primordiala) se cauta pe sine in ipostaza de nenascut; ea e totodata mama si fetus. Calatoria in moarte e o calatorie spre sursa renasterii, e transformarea cercului vital in spirala infinita.

Itinerariul e presarat de primejdii, iar Zeita trece dincolo de limitele disperarii cand, ca Isis, culege fragmentele trupului sfartecat al lui Osiris spre a le imbina la loc si a-i insufla viata.

Monstrii Infernului o supun la probe penibile, iar ea isi leapada trufia invesmantandu-se in umilinta si nevolnicie (Astarte e silita sa lepede la fiecare poarta cate un insemn al puterii pana ramane vulnerabila si cu mainile goale). E existenta traita invers; in fata zeilor eterni ai mortii, zeita ajunge ca un prunc care implora viata. Zeii accepta si iubitul se reintoarce pe taramul luminii. Dar nu definitiv; ciclul vietii se precipita in asa fel incat Osiris, Attis, Adonis renasc primavara, odata cu natura si mor din nou toamna. Persefona la fel.

Astfel, mitul Marii Zeite, integrat celui al creatiei, inaugureaza periplul initiatic al viitorilor eroi ai cunoasterii care, cautand esenta vietii (un raspuns fundamental, nemurirea, iubirea, merele de aur etc.) ajung inevitabil “dincolo, pe celalalt taram”.

Dan Magureanu