La manastire si mantuirea prin credinta

Poporul roman este iubitor de tot ceea ce este sfant si inaltator pentru suflet. Iubeste credinta si iubeste biserica. Dar mai ales a indragit ca lumina ochilor sai manastirile. Si cum nu le-ar fi dragi, cand in manastiri s-a zamislit sufletul sau de crestin. Din ele i-a venit lumina si in ele a gasit taria in credinta.

Stramosii nostri, iubitori de Dumnezeu si cinstitori de datini, au inaltat din truda si din osteneala, prin vai si prin munti, locasuri sfinte de inchinare.

La aceste locuri sfinte, romanii ardeleni se aduna in fiecare an, mergand pe jos, de la departari mari, pentru a lua lumina din sufletul manastirilor si tarie din cuvantul vladicilor.

Romanul iubeste toate manastirile, dar mai mult iubeste Sf. Manastire de la Nicula, in care e adapostita icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului.

In fiecare an merg la aceasta manastire zeci de mii de oameni. Pur si simplu te inalti spiritual, te improspatezi in cuget si in simtire. Aici sosesc oameni de pretutindeni, romani si crestini de prin vai, de pe dealuri, de prin munti, de pe campie etc. Pe vremuri, era o imagine extrem de pitoreasca sa vezi aici o mare varietate de porturi, fara de sfarsit, precum „boieri” maramureseni, salajen cucernici, oseni, someseni si campeni. Acum, nu se mai poarta portul popular si nici nu mai credem atat de intens, insa mai speram ...

La manastire ajung toti cei ce mizeaza pe acelasi suflet otelit in credinta. Ii poarta pe drumuri lungi aceeasi inima dornica de mangaiere. Si, de te uiti la toti credinciosii, parca vezi in ochii lor lumina credintei. Asa isi iau romanii mangaiere din inima Maicii Domnului si tarie din sufletul Vladicului.

Caci romanul asa a fost asa este: dupa Dumnezeu n-are nimic mai drag decat pe Maici Domnului din cer si pe sluga Domnului de pe pamant.

Cui sa-si descarce sufletul cei impovarati? La cine sa ceara ajutor? Cine ii poate auzi? Cine ii poate intelege cel mai bine? ... si si-au deschis crestinii sufletul in fata Maicii Domnului.

Au plans de bucurie, au plans de nadejde si de pocainta.

Iar Maica Domnului a fost atat de milostiva, ca si-a impreunat lacrimile ei cu lacrimile lor.

Dar atunci cand multimea zareste pe preot, ce le talmacea cuvantul mantuirii cu glas de apostol, cu tarie de tremurau codrii, cu nesovaire in credinta si cu nadejde in Cel de Sus – atunci a inteles ca nu e o turma fara de pastor, caci Pastorul cel mare e cu ei si ca nu pot rataci in credinta. Au inteles ca nu pot cadea de oboseala nici nu se pot pierde sau risipi, caci Pastorul le poarta de grija.

Se cuvine sa amintim de bunul Pastor de odinioara – binecunoscutul Vladica. Acesta a consacrat un adevarat cult in jurul Manastirii Nicula. Aceasta manastire a fost locul sau preferat de rugaciune si meditatie, dar si locul unde, inspirat de Sfantul Duh, a realizat una din cele mai plastice diortosiri ale Bibliei in limba romana.