JOHANNES BRAHMS

(1833 – 1897)

Johannes Brahms este muzicianul german care, prin specificul artei sale, uneste cele douã mari curente muzicale: clasicismul si romantismul. El este legat de trecut prin exprimarea sa muzicalã, prin limbaj si înclinat spre romantism, prin continutul emotional al creatiei sale.

Apreciat si înteles doar de câtiva muzicieni, printre care Robert Schumann, cel care i-a prezis un viitor strãlucit, Johannes Brahms nu a cunoscut gloria decât spre sfârsitul vietii.

Muzicianul român, bucovineanul Eusebie Mandicevschi – cel care s-a bucurat de prietenia marelui compozitor german – ne-a dezvãluit o parte din tristetile ce i-au întunecat acestuia viata, fãcând urmãtoarea destãinuire: “Nimeni nu stie mai bine decât mine cât a pãtimit acest mare artist si minunat om”.

Johannes Brahms si-a petrecut cei mai productivi ani din viata sa la Viena – capitala muzicalã a Europei, orasul în care au studiat în acea perioadã muzicieni români ca G. Enescu, Ciprian Porumbescu, Eusebie Mandicevschi si altii.

Johann Strauss si Johannes Brahms – de altfel prieteni – au întruchipat douã laturi indivizibile ale Vienei muzicale a vremii: primul “regele valsului”, reprezenta muzica de divertisment, prezentã în aerul Vienei, din castel pânã în parc, cel de al doilea, continuatorul direct al clasicismului, fiind legat prin arta sa de numele nemuritoare ale lui Mozart si Beethoven. În aceastã metropolã a muzicii, unde existau prestigioase institutii muzicale - teatru de operã, Academie de muzicã, Filarmonicã, Societatea prietenilor muzicii, Johannes Brahms a fost interpretat de renumiti dirijori si interpreti: violonisti, pianisti. Eusebie Mandicevschi însusi, în calitate de dirijor al unei reuniuni de cântãri, i-a executat – adesea în primã auditie – piese corale. Toate au venit însã prea târziu (cum însusi spune), accentuând înclinatia spre izolare, melancolie, meditatie, proprie marelui compozitor. Câteva rânduri dintr-o scrisoare, adresatã de Johannes Brahms unei cunostinte, dezvãluie chiar aceastã înclinatie spre pesimism, spre izolare, proprie firii sale. “Uneori – scrie compozitorul – se crede cã as fi vesel, atunci când în societate par sã râd cu ceilalti. Dar Dumneavoastrã vã pot mãrturisi cã în inima mea nu râd niciodatã”.

Mare parte din creatia sa dezvãluie strânsa legãturã dintre viatã si operã, dezvãluind încã o datã adevãrul unui punct de vedere exprimat de marele George Enescu. Astfel, “muzica este un grai în care se manifestã fãrã putintã de prefãcãtorie însusirile sufletesti ale omului”.

Johannes Brahms a abordat toate genurile muzicii vocale si instrumentale, cu exceptia operei. Fiind el însusi un mare pianist a dedicat multe pagini acestui instrument. Parte din creatia sa pianisticã poartã pecetea zbuciumului sufletesc, tristetilor, neîmplinirilor sale. Este vorba de piesele intitulate Intermezzi, Capricii, în care adesea se împleteste visarea cu elanul si patosul. Sonatele pentru pian, ca si Variatiunile (pe teme proprii sau ale altor compozitori, ca Händel, Paganini) contin suficiente pagini caracterizate prin fortã dramaticã sau chiar seninãtate.

Nobletea firii sale, înclinatia spre meditatie dar si spre umor, se oglindesc în creatia de lieduri, Johannes Brahms, rãmãnând – alãturi de Schubert – unul dintre cei mai mari maestri ai genului. Continuator al traditiilor clasice, Johannes Brahms s-a simtit atras deopotrivã spre genul coral, domeniu în care ne-a lãsat o bogatã mostenire, cuprinzând lucrãri vocale pentru diferite formatii: cor de femei, cor bãrbãtesc, cor mixt.

Contactul cu creatia simfonicã este însã singurul mod ce ne permite a-l cunoaste integral pe marele muzician german, dându-ne mãsura geniului sãu.

Un bogat univers de trãiri, de la meditatie, la patos dramatic si eroism definesc continutul creatiei sale simfonice. Bogãtia inspiratiei melodice, contrastul si varietatea ideilor, claritatea formei si stiinta valorificãrii timbrelor instrumentale (violoncel, oboi, corn), frumusetea discursului orchestral în întregul sãu, sunt trãsãturi ce caracterizeazã modul sãu de exprimare, limbajul sãu. Astfel, dacã tema asezatã la baza pãrtii I a Simfoniei I trãdeazã patos dramatic, finalul exprimã, prin melodica sa, pe cât de simplã pe atât de expresivã, vigoare, optimism.

Pentru simplitatea inventiei melodice, element care îsi trage sorgintea din cântecul popular german, ne servesc ca model tema asezatã la baza pãrtii a treia din Simfonia a II-a în Re. Starea de spirit pe care o degajã este cea de gratie si de optimism. Aceleasi trãsãturi le întâlnim si în partea a III-a a Simfoniei a IV-a (ultima simfonie), melodica de dans popular german caracterizând tema acestei pãrti.

Dintre lucrãrile pentru orchestrã se mai cer amintite si cele douã uverturi, dintre care prima, intitulatã Uvertura Academicã festivã, este compusã în semn de multumire pentru cinstea ce i s-a fãcut prin conferirea titlului de Doctor Honoris Causa al Universitãtii din Breslau. Temele acestei lucrãri valorificã multe din cântecele studentesti ale timpului, uvertura începând cu melodia “Gaudeamus igitur”.

Johannes Brahms a îmbogatit însã si repertoriul pemtru concert cu douã concerte pentru pian, unul pentru vioarã si unul pentru vioarã si violoncel. Forta si frumusetea ideilor muzicale, precum si caracterul dramatic al acestor creatii, le alãturã celor mai valoroase din acest gen scrise în perioada de dupã Beethoven.

Absorbind tot ce era mai pretios din cultura nationalã a trecutului, Johannes Brahms a intrat în istoria muzicii universale ca muzicianul ce încheie epoca clasicã, orientându-se cu hotãrâre spre romantism.