Itinerariul unei vieti - Benvenuto Cellini

Personalitate complexa si contradictorie, supusa volatil unei mari interdictii de sine, dar si libera si libertina pana la sfidarea legilor sociale ale epocii in care a trait, Benvenuto Cellini a starnit in timpul vietii, ca si dupa moate, opinii dintre cele mai extreme, de la generoase superlative la aspre calomnii. Reconstituirea traseelor sale biografice converg – intr-un alert ritm de viata – spre recunoasterea si atestarea talentului sau plural.

Itinerariul vietii lui Benvenuto Cellini este un itinerar al spiritului uman, in spatiul maestuos al maretiei si celebritatii dar si in privelistea coborarilor morale.

Portretul sau poate fi reconstituit cu minutie din cu mai putin celebra sa lucrare autobiografica „Memorii”, lucrare in care isi recompune, pe baza unor insemnari, uneori zilnice, aproape intreaga viata, a cerei densitate si fluenta ni se infatiseaza ca un adevarat roman de atractie. Desi se pare ca in afara de Biblie si de Dante, Cellini nu a mai cetit nici o alta carte, prin stilul lor avertizat comunicativ, bogat in impulsuri interioare si uneori in reflectii, „Memoriile” se constituie ca o productie literara interesanta si placuta.

Nascut la Florenta in anul 1500 si mort tot aici in 1571 sau 1572, acest mare artisti si-a incrustat in eternitate tulburatoarea sa personalitate.

Florentinul Filippo Baldinucci (1624-1696) savantul literat, protejatul cardinalului Leopold de Medici, dupa laborioase studii, publica „Istoria artistilor” si „Istoria gravurii”, fiind primul critic care poposeste interesat profund asupra clipelor de ragaz si de prolific travaliu ale lui Benvenuto Cellini. In cuvinte exacte, alese cu grija pentru proprietatea lor, descrierea lui Baldinucci te indeamna sa privesti spre aceasta marcanta figura ca spre o piramida cu mai multe varfuri, asezata pe colinele timpului, cu rara admiratie dar si cu precautia de a nu-i atinge piscurile: „...Benvenuto Cellini, celebrul cantaret de instrumente de suflat, aurar si argintar de cel mai inalt merit, excelent gravor de medalii, sculptor putin obisnuit, arhitect si topitor de metale, elev al lui Michelangelo, indemanatic, brav, robust, indraznet, elocvent, la nevoie dispus oricand la atac si riposta ...”.

O atare descriere, strabatuta de numeroase directii de coincidente si de contradictii, poate fi intalnita in mai toate marile opere ce au fost inchinate artistului florentin: drama in 5 acte „Benvenuto Cellini”, scrisa de Paul Maurice si reprezentata la 1 aprilie 1852, la teatrul din Porte-Saint-Martin, „Cellini la Paris”, opera italianului Lauro Rossi, „Benvenuto Cellini”, opera in 2 acte a lui Hector Berlioz, dupa libretul lui leon de Wailly si Auguste Barbier si chiar acuarela lui George Cattermole etc., surprind aceleasi polare trasaturi ale firii reputatului florentin.

Preocupat la inceput de arta muzicala, Cellini nu rezista mult chemarilor sale lautrice si se dedica meseriilor de gravor si sculptor. Prima lucrare este o catarama pentru o centura, executata din argint, „dupa gustul antic”, cum afirma el insusi, ornata cu ghirlande si frunze, de mare autenticitate.

In urma unui duel scandalos aurarul este nevoit sa paraseasca Florenta si sa se stabileasca la Roma si sa se stabileasca la Roma, unde intr-un interval scurt isi impune reputatia prin gratioasele bijuterii vandute femeilor din marea aristocratie a Romei. In numai doi ani, la Roma, Cellini obtine protectia papei Clement al VII-lea, caruia ii cizeleaza un nasture, pentru matia papala, „mare cat palma” si pe care graveaza un grup divin alcatuit din Tatal ceresc, inconjurat de ingeri, intr-o atitudine de binecuvantare.

Din „Memorii” provine versiunea ca la asediul asupra Romei de cate conetabilul de Bourbon, Benvenuto a participat la apararea orasului asediat si ca el insusi, cu un proiectil de archebuz, l-ar fi ucis pe conetabil.

Insarcinat de papa Clement VII sa topeasca toate piesele de aur din camera apostolica pentru a le apara de asediator, Cellini si-a insusit cateva lingouri – gest umilitor datorita caruia este obligat sa fuga din Roma la Florenta. Nu se poate stabili aici datorita unei epidemii si se retrage la Mantova.

Revine la Roma sub auspiciile fericite de a lucra, un timp, in atelierul si sub ochii lui Michelangelo.

In 1540 apare la Paris – orasul vibrantelor disponibilitati de afirmare dincolo de hotarele tarii sale si unde dominantele lui afective si volative capata echivalenta genialitatii.

Parisul prin Francisc I il copleseste cu onoruri. Ii sunt inmanate pe rand scrisoarea de naturalizare si titlul de senior du Petit-Nesle. Acestor generoase atentii Benvenuto Cellini le raspunde cu lucrari celebre:  basorelieful portii de aur a palatului de la Fontainebleu, statuia de argint „Jupiter turnatorul”, bijuterii, medalii, ceramica in care spiritul sau destinat risipirii in frumos si truda migaloasa il incuviinteaza eternitatii.

Reintors in orasul sau natal, Florenta, si-o inzestreaza cu faimoasa statuie a lui Perseu pe care autoritatile o pmplanteaza in piata Lanzi in anul 1554, in prezenta unei imense multimi. Printre alte lucrari ce au inscris numele lui Benvenuto Cellini in panteonul nemuritorilor trebuie mentionate solnita oferita lui Francois I, montura unei cupe din Iapus-Iazuli etc. Descrierea solnitei facuta de el insusi furnizeaza certitudini noi asupra imaginatiei si maiestriei sale: „am compus un oval inalt de 15 degete, pe care l-am ornat cu doua figuri ce se impletesc aidoma pamantului cu marea. O figura il reprezinta pe Neptun cu tridentul in mana, tras de patru cai de mare si deasupra un vas pentru sare, iar cealalta figura reprezinta Tera, imaginata printr-o femeie frumoasa, sprijinita cu un brat de un templu in care se afla piperul”.

Monumentalitatea, pitorescul ingemanat cu imaginatia, stilul, perfectiunea tehnicii, detaliul, autenticul, finetea, fac din povara zbuciumului sau, din fatalitatea adevarului sapat in aur si argint imense luminisuri in afunzimile timpului in care staruie pentru veacurile veninde chipul trudnic al lui Benvenuto Cellini.