Globul terestru nu este un “glob”

Cum arata planeta noastra? Intrebarea a avut de-a lungul timpului o sumedenie de raspunsuri. Primele imagini, desigur, total fanteziste, au fost create de gandirea mitico-magica, aservita unui anumit mod de a privi natura, in corespondenta directa cu fiinta umana si mediul inconjurator. In acest context al fabulatiilor, al legendelor si miturilor, Pamantul statea leganat de elefanti fantadtici, de gigantic, de zei sau pur si simplu sprijin de cer pe piloni. El era inchipuit ca un fel de tava si foarte tarziu a primit forma de sfera. Dar, numai dupa ce Tales din Milet (circa 625-550 i.e.n.) si dupa el Pitagora (circa 580-500 i.e.n.) au reusit sa-si convinga contemporanii asupra unei asemenea forme, contrazicand gandirea ancestrala, prin calcule matematice. Parerile acestor doi titani ai stiintei au fost stralucit demonstrate trei secole mai tarziu de Eratostene (circa 275-195 i.e.n.), iar Ptolemeu (sec. II i.e.n.) a transmis posterioritatii observatia cea mai simpla, dovedind sfericitatea planetei: cand o corabie se apropie de tarm, mai intai i se zareste catargul si apoi, treptat, corpul sau care apare de la orizont. Magellan a confirmat practice sfericitatea planetei in calatoria sa istorica facuta in jurul Globului (1519-1521), iar Newton (1643-1727) a teoretizat forma elipsoidului de rotatie a planetei, datorita aplatizarii ei la poli. Aceasta forma a fost acceptata ca perfecta, secole de-a randul, pana cand geodezii au constatat ca, in realitate, Terra nu are o forma corespunzatoare cu cea descrisa de Newton. Prin consens stiintific, ei au efectuat modificarile, plus sau minus, de la suprafata linistita a oceanului planetar, reusind sa descrie intr-o maniera cat mai exacta relieful de la fundul oceanelor, la inaltimile muntilor. Acum planeta arata cu totul altfel. Si i s-a spus geoid. Senzationala a fost constatarea bazata pe fotografii si masuratori efectuate din spatiul extraterestru cu ajutorul satelitilor artificiali ca Pamantul nici pe departe nu este rotund, elipsoidal sau apropiat acestor forme, el semanand mai curand cu o para, avand Polul Nord cocotat pe “gatul fructului”, iar Polul Sud in “adancitura coditei”. Acestei forme i s-a propus denumirea de terroid sau telluroid.

Dar, revenind la studiile geodezice, chiar aceasta forma de para devine necorespunzatoare, caci, corpul solid al planetei apare cu totul ciudat, fata de imaginea clasica: uriase gropi in zona Pacificului, un relief framantat in spatiul Atlanticului si asa mai departe, totul facandu-l asemanator cu un gigantic bolovan azvarlit in spatiul cosmic. Dar oare, aceasta forma absolute neconforma cu viziunile anterioare ale stiintei, a fost asa din momentul nasterii Pamantului? Dupa ce s-a pus aceasta intrebare, ipotezele au inceput sa curga. S-a spus, nu, adaugandu-se ca initial Terra incandescenta era elipsoidala cum a crezut-o Newton, calculand-o in mod ideal. Dar ca, la un moment dat, din zona unde astazi este Pacificul s-a desprins o bucata spre a deveni … Luna. Multi au fost inclinati sa ia in consideratie aceasta sugestie. S-a vazut insa, dup ace omul a ajuns pe Luna, ca ipoteza trebuie transferata in arhivele stiintei, ca obiect de curiozitate.

Iata acum intrand in joc teoria derivei continentelor si tectonicii globale, care explica o multime de fenomene la scara planetara, inclusive formarea continentelor dintr-unul singur, initial. Totul pare coerent si demonstrabil. Dar, iata, exceptie face de la regula zona Pacificului, unde planetei ii lipseste o “halca”. Toate faptele stiintifice vin sa indice ca aceasta fantastica scobitura in trupul Terrei asa a fost de la inceput. Prin uramre, batrana planeta niciodata n-a avut forma rotunda, ci una ciudata, asimetrica.

Sa fie o asemenea forma un unicat in Univers, o exceptie intr-o lume infinita de corpuri sferice? Mai intai trebuie precizat ca in Univers corpuri sferice perfecte nu exista, dupa toate probabilitatile conferite de cunoasterea actuala. Apoi trebuie aratat ca Sistemul Solar, din ce in ce mai bine studiat, dupa apelarea stiintei la satelitii artificiali si sondele spatiale, este alcatuit din corpuri asimetrice. Vecinii Terrei seamana mult unul cu altul. De exemplu, se stie acum cu precizie ca fata nevazuta a Lunii este complet asimetrica raportata la planul care imparte suprafata satelitului in cele doua parti vizibila sau invizibila de pe Pamanat.

In ce priveste Marte, de asemenea se cunoaste exact ca “marile” sunt concentrate in emisfera nordica, prin urmare planeta prezentand net caracterul unei asimetrii. Venus, de asemenea nu este un corp geometric sferic iar pe Mercur, depresiunea Caloris ocupa circa o treime din suprafata planetei. Bineinteles, forma Terrei nu a fost niciodata aceeasi, indiferent daca se accepta simetria sau asimetria ei. Ea a urmat in mod firesc succesiunea starilor fizice prin care a trecut planeta in decursul miliardelor de ani de la crearea ei. In acest timp, materia planetara a evoluat inegal, cu ratii de transformare din ce in ce mai lente din fazele pregeologice, spre cele geologice. In fazele pregeologice, foarte posibil este ca Terra sa fi pornit de la forme mult turtite la poli si umflate in zona ecuatoriala. Dupa care, trecand in faza geologica, sa capete forme treptate de elipsoizi bi sau triaxiali, ajungand la situatia de astazi, spre a evolua spre forma sferica, intr-un viitor indepartat, urmand tendintele constatate astazi cu mijloace moderne.

Luand in consideratie tendintele respective s-ar putea aprecia ca toate fenomenele geofizice, inclusiv deplasarea majora a continentelor, sunt supuse acestei finalitati. Bineinteles, ea va surveni extrem de lent si numai in conditiile unei planete vii, cu materie interioara plastica. Intr-o astfel de ipostaza ar fi de asteptat ca, peste miliarde de ani, continentele sa “umple” asimetria Pacificului. Dar oare, cat uscat va mai ramane pe Terra? Iata o alta intrebare tulburatoare. In fond, insa, raspunsul exact mai poate intarzia miliarde de ani …