Forme animaliere in sculptura lui Constantin Brancusi

Termenul de sculptura animaliera are darul de a da frisoane superestetilor moderni. El se confunda adesea cu redarea naturalista, copianta, lipsita de har, a corpului animal, amintind acestora de o anume plastica “dragalasa” si “confortabila” estetica, ori mai rau, trezind in memorie genul eroic, bombastic, al gurilor cascate de lupi si al ghearelor de vulture, bine infipte in ieftina simbolistica de bronz. Si unele si altele, e drept, nu s-au ridicat la inaltimea gandirii artistice superioare, oricand redarea animaliera la o laturalnica pozitie in domeniul major al sculpturii.

Abia lui Brancusi i-a fost data aceasta mare calitate de a redresa moral si artistic un gen cazut in desconsiderare, ca si darul de a fi deschis sculpturii moderne usa spre esente, orientandu-se spre o noua viziune a formei. Incarcat genetic de mostenirea estetica taraneasca, ale carei teme se adapa in mod egal din regnul vegetal, animal sau uman, si care, in cautarea formei, nu se sfieste sa creeze abstractii, Brancusi a apelat la randul sau la aceste izvoare. Dar asemeni artistului taran care nu se incurca in detalii nesemnificative si decoratism ieftin, operand sever descojiri ale formei in cautarea miezului, nici Brancusi nu se opreste la aparente: trupului uman nu-i vedea anatomia, ci subtila arhitectura inferioara: planta nu-i pieritoare alcatuire botanica, ci ritm si crestere, iar splendoarea animala, miscare spre lumina. Distantandu-se voit de forma exterioara asa cum este dictata ochiului de aparente, artistul cauta elemental ce-l leaga de eternitate si il afla in structura.

“Cand vezi un peste – spune el – nu te gandesti la solzii lui, nu-i asa? Te gandesti la iuteala lui, la trupul lui plutitor si stralucind, vazut in apa … Ei bine, eu am incercat sa exprim chiar aceasta. Daca i-as face aripioare si ochi si solzi, i-as opri miscarea si l-as retine printr-un model sau o forma a realitatii. Eu doresc insa sclipirea spiritului sau”. Incapabil sa-i patrunda subtilitatile de gandire, Sidney Geist il persifleaza nu fara o oarecare malitie: “Numai o imaginatie inocenta putea propune un ciob de Marmura slefuita sa prezinte un Peste?” Gandul razbate uneori greu pana la semeni, fie ei si critici instruiti … Brancusi imaginase pentru Pestele sau verdea vastitate a unui parc si luciul unui ochi de apa in care sa se reflecte. Neputand sa-i ofere nimic din toate acestea, pentru varietatea in bronz din 1926, artistul a recurs la lustrul de oglinda al piedestalului, in ale carui limpezimi straluce naluca Pestelui. Intr-o ultima incercare de sinteza intre forma si spatiu, i-a taiat silueta in marmura verde-albastra, evocand astfel, asa cum arata P. Pandea “strafundurile germinative”. De retinut ca, nascut in zodia pestilor, la 21 februarie, Brancusi considera pestele ca pe o emblema proprie.

Iubea Brancusi animalele? Prezenta catelusei Polaire – numele evoca albul de zapada al blanii sale – ne-o confirma, iar intamplarea care a declansat geneza uneia dintre cele mai interesante lucrari, Cocosul, ne-o intareste. Siderat de frumusetea unui superb exemplar masculin al neamului galinaceu, de culoare alba (iar alb, obsesia puritatii la Brancusi impinsa pana la extrem: intregul sau atelier si imbracamintea chiar, lucrurile din jur, toate erau albe), descoperit in harmalaia unei piete, l-a scapat de oroarea destinului de a deveni supa sau piftie. Cu creasta rau zdrobita din cine stie ce lupte de supramatie in ograda, desi salvat de la cutit, el nu parea sa promita o longevitate deosebita. Dupa cateva zile de tratament, iata-l mergand insa masurand cu pasul tantos atelierul, vanturandu-si secerele cozii pe sub ochii ingroziti ai lui Polaire, pusa la colt de agresivitatea pintenogului. Carila Gideon Welker care relateaza episodul spune ca in acel ultim act, Brancusi vazuse semnul prevestitor al vindecarii sale “interioare”. Din acest interludiu domestic, din observatia atenta a alcatuirii si comportamentului nobilului galinaceu avea sa se nasca Cocosul, dar sculptura nu mai pastreaza nimic din drojdia anecdotei. Octava in lemn de nuc ori bronz e o explozie a bucuriei, un cant urcand in trepte spre lumina.

Suveica de bronz a celeilalte pasari, Maiastra, cu cele 33 de variante, scapa lipsei lucrarilor animaliere ale sculptorului. Asa cum chiar numele o arata, ea nu e pamanteasca intrupare, ci duh si imateriala lumina, sinteza de gand strabatand spatiile. Parca raspunzand unei intrebari, insusi sculptorul elucideaza problema:

“Cocosul meu nu mai este … cocos, iar Pasarea deja nu mai este … pasare. Au devenit simboluri! Eu am cautat mereu naturalul – frumosul primar si direct, nemijlocit si etern … Doresc ca Pasarile si Cocosii mei sa umple odata intreg Universul si sa exprime marea Eliberare”.

De multe ori m-am intrebat cum oare pot fi interpretate cuvintele azvarlite odata de Brancusi lui P. Pandrea?: “Traiesc ca intr-un desert, singur cu animalele mele”. Sculptorul nu era mizantrop din fire, desi spre sfarsitul vietii lasase sa-i scape vorbe amare. “Cand nu voi mai fi, ma vor sfasia”. Cine? Nu stim, dar va fi avut desigur acea nedefinita adresare o tinta anume. Fire bonoma, mucalit chiar, pus pe sotii “tratatia” unui cunoscut simandicos cu zeama de varza servita in cupe de sampanie, cu efectul stiut, a ramas de pomina. Nimic din toate astea nu lasa sa se intrevada pe inacritul de viata. Umorul suculent al ilustratiilor facute in 1929 cartii lui Ilarie Voronca, intitulata “Plante si animale” o confirma. Sihastria creatiei era autoimpusa, dar intrerupta si ea la anume intervale de epicureice aventuri. Alte animale decat catelusa Plaire si nazdravanul cocos, cu care va fi impartit tihna Patriarhului atelier din Impasse Ronsin, nu se cunosc. Atunci? Trebuie ca sculptorul se va fi referit la lumea dezghiocata de el din marmura si bronz: la cei Trei pinguni, abia desprinsi din blocul in care i-a visat; la Foca, fus unduitor cu luciri de matase, incercand sa se smulga inertiei ce o leaga de huma – uluit de frumusetea ei, el a mai intitulat-o si Miracolul; la Testoasa zburatoare, pe care gestul demiurgic al artistului o rupe de conditia ei umila, de fiinta lipita greului pamantului. O usoara inclinatie data marmurei si telurica vietate isi ia zborul: spiritual ei accede spre lumina asemeni intregii lumi brancusiene.

Sustrase de magia creatiei regnului lor pieritor, salvandu-se prin marea forta de sinteza a sculptorului de la banalul unei frumuseti de suprafata, animalele lui Brancusi au devenit opera de arta unice, nepieritoare forme in cautarea absolutului.

Mariana Senila