Fantanile la drum

Ferice de cel ce in viata poate face o fantana de unde drumetii, animalele si pasarile sa-si astampere setea. Si mai ferice de cel ce poate face si un acoperis frumos si aseaza si o cruce cu podoabe, pe care sa-si scrie numele, ca sa stie trecatorii insetati cui sa multumeasca.

Aproape de orasul Ramnicu Valcea pe apa Oltului se poate vedea o fantana veche (o cismea cum se mai zice), cu un monument de piatra impodobit cu flori. Slovele sapate in piatra arata ca fantana a fost facuta de fericitul episcop Filaret al Ramnicului in anii 1784. De asemenea, se pot citi si randurile de pomenire:

Cursul apei din fantana

Cand va fi rece si buna

Si setea o potoleste

Si vederea veseleste,

Si pana cand apa curge

Pomenirea nu se stinge

Si tuturor le vesteste

Si pe cititori proslaveste.

Nu-i zi in care facatorul fantanii sa nu fie pomenit de nu stiu cate ori.

Iar daca nu poti face lucru tainic de pomenire fa macar atata: pune donita (cofa), caldarea cu apa rece langa poarta casei tale, sa se racoreasca calatorul pe zaduful verii. Asa e obiceiul bun romanesc din vremuri vechi. Nu-i mai mar epomana ca asta. Dar nici pacat mai greu nu-i decat atunci cand iei franghia sau galeata (ciutura) de la fantana ca sa nu mai poata trecatorii sa scoata apa. Cati insetati au trecut, atatea blesteme s-au asezat pe capul tau, naravasul e care fura, si sa stiti ca intr-o si o sa va ajunga toate dupa urma.

Iar daca gasesti prin vai si coaste de munti vreun izvor, fa sipot: nu-i lucru greu sa cioplesti un ulcel de lemn, o teica mica pe unde sa curga apa si sa puna gura drumetul insetat.

Daca pui alaturi si un caus de lemn si o curce scrisa cu mestesug, mai mult te va binecuvanta cel ce se va opri la izvorul ingrijit de tine.

Toti calatorii straini s-au minunat de fantanile fara numar asezate la margine de drum.

Si cantecele batranesti vorbesc de aceste obiceiuri frumoase:

Fost-am tanar si am putut

Mi-a fost dat si am facut

Puturi reci

In campuri seci

Podurele

In gloduri grele

Sa treaca oamenii pe ele.

Dupa moartea ta, iti ramane numele de pomina, cum sunt atatea pe toate drumurile umblate: Fantana lui Mos Toader, Putul lui Isaia, la Fantana cu trei plopi si multe altele, fara numar, dar toate cu ctitori ca si bisericile vechi si au istoria lor din vremea cand oamenii se gandeau cu mai multa grija la datoriile sufletului.

Ai trecul din lumea aceasta. De mult esti tarana. Dar acolo unde este sufletul tau se ridica poate multimea celor ce se adapa din apa daruita de tine.

Numai ce auzi in preajma unei fantani din gura calatorilor:

Sa fie de sufletul cui a facut fantana! …

Sa fie de sufletul mortilor! …

Dea Dumnezeu s-o vada limpede si curata pe lumea cealalta! …

Sa-I racoreasca sufletul si s-o vada nesecata! …

Mai vestite intre toate fantanile tairi este fantana Mesterului Manole de langa Manastirea Argesului. Povestea spune ca aici a cazut marele mester cand a incercat sa zboare de pe acoperisul manastirii, facandu-si aripi de sindrila.

Vorba cantecului de atunci:
El mi se-ntrista

Si mi se ruga

S-apoi ca-mi facea

Aripi zburatoare

De site si sfoare,

Si de pe posid,

De pe coperis,

Imi zbura spre soare

Pe campia mare

Si cum ca-mi zbura

Nici mult ca tinea

Si jos ca-mi cadea

Si unde cadea,

Acolo-mi iesea

D-un mic izvoras

D-un mic paraias

Cu apa vioara

Rece si usoara.