Enigme legate de Pestera Ursilor

Pestera Ursilor din judetul Bihor, la fel ca si celebra pestera Altamira din Spania, a fost descoperita dintr-o simpla intamplare. In data de 17 septembrie 1975, pe la orele 11 a.m., mai multi muncitori de la cariera de marmura din Chiscau au montat exploxibil pentru a disloca blocurile de marmura din coasta muntelui. S-a dat foc fitilului si oamenii s-au adapostit pe unde au putut.

Dupa explozie, ei au vazut cu uimire ca in panta muntelui a aparut o crevasa. Pentru a nu cadea cineva in ea sau pentru a evita caderea acolo a buldozerului, s-au descarcat in locul cu pricina mai multe bascule cu pietris, dar crevasa inghitea totul. Pe cand ortacii aflati la masa discutau cu aprindere cele intamplate, Traian Curta din Chiscau a ancorat zdravan franghia de un bolovan din apropiere si, cu un curaj demn romanele de aventuri, inarmat doar cu o lanterna, a coborat pe franghia in hau. Drumul pana jos i s-a parut fara sfarsit. Acolo s-a impiedicat, a aprins iute lanterna si i s-a facut parul maciuca: de jos il priveau, parca cu adanca mustrare, orbitele goale ale unui craniu imens de „ursus spaele-urs”. In aceeasi clipa, primul strigat omenesc, dupa atatia mii de ani, a cutremurat pestera. Ortacii de deasupra au alergat intr-un suflet, crezand ca minerul s-a prabusit in haurile pamantului. Traian Curta a agatat in franghie gigantica tigva de urs, care apoi a fost purtata prin sat, toate babatiile crucindu-se de uimire si scuipandu-si in san de asa nametenie fioroasa, careia copiii, purtand-o in varful unei prajini, parca in semn de triumf, ii spuneau „cap de zmeu”. Astazi, „capul de zmeu” se odihneste in vitrina de la intrarea in pestera.

La 18 septembrie 1975, dotat cu o scara de franghie si o lampa de carbid, acelasi „Traienut” (cum il alintau localnicii) a coborat pentru a doua oara in pestera, invitandu-i si pe cei doi ortaci, dar acestia au refuzat cu indaratnicie. Descoperitorul a strabatut cu mare grija intreaga pestera si, pentru a nu se rataci in cotloanele ei, a lasat, cand pe o stalagmita, cand pe alta, dupa cum inainta in adanc, ba flanela, ba haina de la salopeta, ba casca de protectie, astfel incat la intoarcere a dibuit usor locul de unde a plecat. Ceilalti doi colegi, care refuzasera infricosati escapada, Andrei Jula si Traian Chira, il asteptau cu sufletul la gura, la iesirea din tavanul pesterii. In aceeasi zi, Traienut a anuntat militia din comuna Pietroasa si autoritatile de la Oradea, precum si pe speologii din orasul Dr. Petru Groza, care au facut, pe rand, de paza la intrarea in pestera, ca niste soldati ciudati care au facut, pe rand, de paza la intrarea in pestera, ca niste soldati ciudati care nu pazesc o cazarma si o gaura de pamant. In acest fel s-a evitat devastarea si pradarea pesterii, asa cum s-a intamplat cu o alta pestera din apropiere, Pestera Fagului, din satul Giulesti, plina ochi de superbe flori de aragonit care, din pacate, au fost pradate.

Frumusetea Pesterii Ursilor consta, in primul rand, in faptul ca este o pestera de calcar mrmoreean, care apare in luminile reflectoarelor asemenea unui palat din poveste. Densitatea de forme speologice pe metru patrat este atat de mare incat intreaga pestera pare a fi o colosala cutie cu bijuterii, datorita amenajarii ei, realizate la nivel european, vizitatorii o pot contempla umbland prin ea ca pe un bulevard.

Ghizii locului sustin ca aici se prezinta, de mii de ani, un fascinant spectacol de gala. In „galeria lumanarilor” se aude duiosul concert al apei demiurgice care, cu o rabdare de care numai natura e in stare, a realizat ceea ce nu a reusit sa faca nici un arhitect sau sculptor din lume. Vanturile trec peste lumanarile de calcar marmoreean ca niste degete delicate peste piane, pianine si clavecine, pentru a omagia tocmai in adancul pamantului marea taina omeneasca a nuntii: pentru ca aici un „EL” si o „EA” de marmura scanteietoare se tin de brat intr-o padure de lumanari si in eterna cununie. Frunzele lotusului din cristale de marmura plutesc pe apa limpede din adancuri ca niste corabioare pentru posibili elfi ai pesterii. Din tavanul grotei spanzura inspaimantator o uriasa „sabie a lui Damocles” – o stalactita ascutita ce pare ca se prabuseste din clipa in clipa in propria ei teaca. Oare cand va intra „sabia lui Damocles” in teaca, daca pentru 1 cm cub de calcar este nevoie de trecerea a 15 ani!?

Dar apa demiurgica a creat in pestera si o neasemuita „racheta spatiala”, prorocind cu mii de ani in urma vremurile noastre. Cand ghidul stinge lumina din pestera, lasand doar un reflector in josul unei formatiuni conice de marmura, se da impresia vie a unei rachete interplanetare in clipa desprinderii de sol, intr-o jerba de flacari.

In alta galerie, pestera se transforma intr-un „sfat al batranilor”. In diferite colturi troneaza chipurile cioplite in apa in cristale de marmura ale lui Decebal, Traian, Avram Iancu. Peste tot, „coloane ale infinitului”, intre neclintite si albe „mese ale tacerii”. In alta parte, maiestrul rau subteran s-a lasat ademenit ca un copil de povesti, creand o „casuta a piticilor”, cu Alba ca Zapada si „Pomul de Craciun”. Alte formatiuni dau impresia unui „cuptor de copt paine” sau a unei „cali de fan”, a unui „soldat dac ranit in lupta”, a unei „femei care plange”, a unui „cap de pescarus”, a unui „gimnast la aparate”, a „tridentului”, a „fazanului” sau a unei „guri de balena” etc.

Ar trebui vorbit si despre ultimul urs care s-a speriat de flacara din lampa de carbid a lui Traian Curta. Dar nu o facem, ca sa nu deconspiram „secretul” pesterii de la Chiscau, acest lucru fiind de competanta inimosilor ghizi Andrei Simony si Gheorghe Chira („secretul” cu pricina netrebuind dezvaluit decat o data cu vizitarea pesterilor si nicidecum tradat pe o coala de hartie).

Iesind din „palatul de marmura”, dupa o vizita ce ti se pare intotdeauna prea scurta, iti vin in minte frumoasele versuri ale poeziei „In pestera”, scrisa de Panait Cernea:

„Dar dupa ani de picurare,

S-au inchegat coloane pline;

Eterna boltii lacramate,

In loc s-o surpe – o sustine”.