Despre sange, anticorpi si functiile de aparare ale sangelui

Sangele, prin diversele sale componente, intervine intr-o masura foarte insemnata in procesele de aparare impotriva unor factori patogeni (microorganisme, particule straine nocive, etc.).

Capacitatea organismului de a opune si castiga rezisteta fata de asemenea agenti poarta numele de imunitate.

Apararea realizata cu ajutorul unor elemente celulare este nespecificata, intrucat aceleasi tipuri de celule pot lupta impotriva a numeroase tipuri de microbi sau de particule inerte. Dupa patrunderea germenilor patogeni in mediul intern se constata, in teritoriul afectat, fenomenul inflamatiei, manifestat prin inrosire (datorita dilatarii vaselor de sange), cresterea temperaturii (datorita afluxului sporit de sange si intensificarii metabolismului in locul dat), umflare (consecinta a vasodilatatiei si cresterii permeabilitatii capilarelor, ceea ce duce la trecerea apei si diferitelor substante solubilizate din plasma in lichidul interstitial) si durere (umplerea zonei duce la exercitarea de presiuni crescute asupra terminatiilor nervoase din zona). Ulterior, se poate forma puroiul, ce consta din celule fagocitare vii sau moarte, celule ale tesuturilor lezate, miroorganisme si particule in cea mai mare masura inactivate, etc.

Fiziologul roman Grigore Benetato, impreuna cu colaboratorii sai, a evidentiat faptul ca reactiile de aparare celulara sunt coordonate de centrii nervosi hipotalamici si de diferiti factori endocrini.

La cateva zile dupa un prim contact cu un germen patogen, cu toxinele acestuia sau cu substante caracteristice, se declanseaza o a doua forma de lupta, umorala, specifica, in care, caracteristica este interventia anticorpilor.

Agentii nocivi impotriva carora se lupta poarta numele de antigene. Organismul recunoaste proteinele straine si nu le tolereaza. Anumite tipuri de celule – printre care unele tipuri de leucocite – elaboreaza substante tot de natura proteica, gamaglobuline, numite anticorpi, care, lansate in plasma, lupta in mod specific cu diferite antigene, inactvandu-le. Practic, fiecare antigen determina formarea unui anumit anticorp.

Anticorpii odata formati pot persista mult timp in sange, astfel ca, la o noua invazie a antigenelor respective, lupta se poate declansa imediat.

Vaccinarea consta in stimularea formarii de anticorpi de catre organismul respectiv, prin administrarea de antigene cu virulents atenuata, care nu pot provoca boala, ci au numai rol de initiatori ai proceselor de aparare.

In unele situatii se impune administrarea de seruri, care contin anticorpi gata formati, preluati de la un alt organism, in cadrul caruia s-au desfasurat procesele imunologice corespunzatoare.