Citate Emil Cioran - Cartea amăgirilor

A suferi este modul suprem de a lua lumea în serios. Cu cât creşte însă suferinţa, cu atât învăţăm mai mult că lumea nu merită s-o luăm în serios.

Dacă esenţele pe care oamenii le stimează atât de mult, fără să le iubească, n-au putut salva nimic, atunci nu ne mai rămâne decât curajul amăgirilor. Să rămânem adică aici pe pământ, să ne compromitem şi să ne lichidăm ca amăgiri între amăgiri. Esenţele ne distrug dincolo de lume: este o distrugere mai interesantă, dar nu mai dureroasă. A te distruge cu toţi amărâţii acestui pământ este o renunţare mai mare, mai tristă, mai nemiloasă. Să ştii că lupţi numai pentru amăgiri şi că pentru esenţe n-are rost să faci sacrificii prespune atâtea lucidităţi, atâtea rostogoliri şi atâtea victorii, încât nu te mai poate opri de la un suprem orgoliu şi de la o supremă umilinţă.

Dacă putem trăi fără să ştim unde suntem, nu putem muri fără să ştim unde am fost.

Doamne, m-am prăbuşit în inima mea!

Este posibilă o milă pentru alţii, fără milă pentru noi înşine? În milă ne iubim suferinţa noastră prin suferinţa altora.

Fereşte-mă, Doamne, de ura cea mare, de ura din care izvorăsc lumi. Domoleşte-mi tremurul agresiv al corpului şi descătuşează-mă din încleştarea fălcilor mele. Fă să dispară acel punct negru ce se aprinde în mine şi se întinde în toate membranele, născând în arderea nesfârsitului negru al urii o flacără ucigătoare. Scapă-mă de lumile născute din ură, eliberează-mă de nesfârşirea neagră sub care mor cerurile mele. Deschide o rază în această noapte şi fă să răsară stelele pierdute în ceaţa deasă a sufletului meu. Arată-mi calea spre mine, deschide-mi poteca în desişul meu. Scoboară-te cu soarele în mine şi începe lumea mea.

Gândul limpezeşte alte gânduri, dar nu limpezeşte suferinţele.

Gândurile cele mai adânci şi cele mai scumpe sunt acelea pentru care regretăm că n-avem lacrimi.

În iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm cu voluptăţile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai pofundă cu cât distanţa de persoana iubită este mai mare.

În momentele când iubirea te doare, fiindcă ea cere prea mult, eliberează-te prin alte metode, prin alte căi. Aleargă fără ţel pe străzi sau prin păduri şi risipeşte-ţi prin fugă obsesia imposibil de realizat. Cheltuieşte-ţi, în fiecare pas, un sărut din miile pe care ai fi vrut să le dai şi, în progresul oboselii, uită de toate femeile pe care iubirea ta ar fi vrut să le îmbrăţişeze. Săruturile să se desprindă din tine ca petalele dintr-o floare de toamnă. Şi risipirea acesta să nu semene unei înfrângeri şi niciunei renunţări, ci miile de sărutări să însenineze viaţa cu atâtea zâmbete, cu câte tristeţi ea a întunecat-o.

Iubirea este o fugă de adevăr. Şi iubim cu adevărat numai când nu vrem adevărul. Iubirea împotriva adevărului, iată o luptă pentru viaţă, pentru propriile extazuri şi pentru propriile greşeli.

Mă sfâşie tot ce este şi tot ce nu este. Cer lucrurile mângâierea mea sau cer eu de la toate să fiu mângâiat?

Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.

Numai un suflet care se sfâşie de iubire mai poate reabilita lumea asta vulgară, meschină şi dezgustătoare.

O mare nebunie ne scapă temporar de o mare durere.

Omul modern, mai mult decât omul dintotdeauna, priveşte cu linişte în jos. Faţa de cer, toate idealurile noastre sunt trădări.

Poate că omul ar suporta cu un curaj neînfrânt durerile, dacă n-ar fi singurătăţile care le însoţesc.

Să nu uităm că există în lumea asta pumni, strigăte, palme, marşuri, sport, femei, vulgaritate, cu ajutorul cărora înfrângem temporar tristeţea.

Suferinţa are rezerve infinite care niciodată nu lasă pe om prea puţin singur, ca el să mai aibă nevoie de alţii.

Sunt oameni născuţi pentru a suporta durerile celor care nu suferă.

Suntem născuţi pentru a muri.

Trebuie să ne punem viaţa la cele mai mari încercări. Nimic din ceea ce e periculos şi riscant să nu ne fie străin. Numai fecioarele refuză să se gândească la ultimele pierderi. Dar toată viaţa nu este o serie de virginităţi pierdute?