24 ianuarie - ziua cea mare de sarbatoare pentru Unirea Principatelor Romane

Serbam din nou ziua cea mare, cand cele doua principate romane, Moldova si Muntenia, impotriva vointei puterilor mari europene, s-au unit, alegand Modova la 5 ianuarie 1850 pe Alexandru Cuza Domn al ei, iar la 24 ianuarie, Muntenia facand acelasi lucru. Pasul cel mare s-a facut altfel, amandoua tarile aveau acelasi domn, fara insa a fi unite.

Ioan Alexandru Cuza a domnit o bucata de vreme cu doua ministere, unul la Iasi si altul la Bucuresti. Dar, dupa pasul dintai, au urmat si celelalte. Capitala Principatelor Unite a fost una, Bucuresti, fiind alcatuit un singur minister. Puterile, cu greu, dar in sfarsit, au primit Unirea, insa numai pe cata vreme va domni Cuza, ramanand la schimbarea Domnului sa se faca iarasi din nou alegere deosebita in Moldova si in Muntenia. Nadajduiau ca nu se va intampla a doua oara minunea mareata din 1859, infrangerea patimilor si slabiciunilor doritorilor de slava, alegerea aceluiasi om in amandoua tarile.

In 1866, dupa rasturnarea lui Cuza, la 11 februarie, prin intelegere intre liberali si conservatori, puterile staruiau sa se faca alegerile la Iasi si la Bucuresti, asa ca sa se desparta cele doua surori ce se unisera.

Dar, nu mai era cu putinta, Unirea prea intrase in inimile si sufletele romanilor. In zadar o mana de ahtiati de domnie moldoveneasca au incercat revolutia de la 3 aprilie in Iasi. Tara intreaga a voit cu tarie Unirea, a ales pe Filip de Flandra si apoi pe Majestatea sa Carol I.

Si, iata ca au trecut anii, iar azi nimeni nu se gandeste sa desparta ceea ce vointa norodului si a fruntasilor tarilor a facut in 1859.

Ba in 1878 am capatat si alta tara veche romaneasca, Dobrogea, careia i s-au dat aceleasi drepturi ca si celorlante doua surori ale ei.

De altfel, unirea Moldovei cu Muntenia se pregatea demult si, in numeroase randuri, s-a incercat prin fruntasii neamului nostru sa fie savarsita, dar, din nefericire, fara izbanda. Daca Unirea s-ar fi facut inainte de 1777, n-am fi pierdut Bucovina si apoi Basarabia, Moldova ar fi fost indoit mai mare decat astazi si puterea noastra mult mai mare.

Am zis ca Unirea s-a pregatit demult, prin vremuri, fiindca, in adevar, romanii din Moldova, au aceeasi obarsie ca si cei din Muntenia. O parte din ei au trecut de peste Dunare si s-au asezat in sesurile acestor tari, folosindu-se de pasunile lor bogate, iar la nevoie se adaposteau in munti, unde era mai lesne de aparat de navalirile barbare.

Pe de alta parte, alti romani s-au coborat din Transilvania in Muntenia si din Maramures in Moldova si s-au infratit cu cei de dincoace de Carpati. Intr-o vreme tara Moldovei se intindea numai pana la mijlocul Moldovei de azi, caci partea de jos asculta de basarabii din Muntenia care, dupa ce au unit Oltenia si Muntenia, s-au intins peste partea de jos a Moldovei de mai apoi si peste Basarabia. Chiar numele de Basarabia, al Moldovei dintre Prut si Nistru, de la basarabi se trage. Mai pe urma, moldovenii si-au chemat destinatia. In locul Bogdanestilor maramureseni, au ajuns pe tron musatestii, rude cu basarabii. Sub acestia, Moldova s-a intins pana in Marea Neagra, Dunare si Milcov. Acest rau neinsemnat a fost granita intre cele doua tari locuite de romani, pana la Unirea din vremea lui Cuza.

Astazi, ne pare Unirea celor doua tari era lucrul cel mai firesc, deci si cel mai lesnicios. Din nefericire, nu tot ce e firesc, e neaparat si usor de implinit. Au avut munca grea, s-au cerut jertfe mari spre a duce la sfarsit bun Unirea tarilor surori.

Noi, romanii de astazi, trebuie sa fim pe veci multumitori inaintasilor nostri, care au gasit, in dragostea lor de neam si de tara, priceperea si taria de a savarsi lucrarea aceasta mareata.

Noua ne ramane o lucrare tot asa de mareata, tot asa folositoare: infratirea tuturor romanilor din Romania, de la Vladica pana la opinca si infratirea se poate face numai prin lumina si dreptate, numai facand pe toti sa vada, ca mai presus de neintelegerile ce ne mai despart inca, stau interesele mari si sfinte ale neamului, ale tarii, pentru care sa fim gata a face toate jertfele, printre care si cea mai grea, infranarea imboldurilor rele din inima noastra.

Totodata, sa nu uitam ca dincolo de granitele noastre sunt romani in Rusia, Austria, Ungaria, Bulgaria, Turcia, Grecia, etc. si ca milioanele acelea de romani sunt fratii nostri buni, de acelasi neam si de acelasi sange.

Cu acestia nu putem sa ne vedem intr-un locas, dar trebuie sa nazuim din toate puterile, sa nu cunoastem unii cu altii sa fim una cu ei in privinta culturala.