Refrenul colindelor si originea refrenului ler Doamne

Refrenul care revine de cele mai dese ori in colinde este “hai ler Doamne”, “hai lerui Doamne”, “ler, Doamne”, care pana azi, fiind gresit interpretat, a fost scris cu litera mare de cei mai multi culegatori sau comentatori, crezandu-se ca e vorba de un nume propriu.

Care este originea acestui misterios “ler”?

Asupra acestei chestiuni, mai toti aceia care s-au ocupat cu studierea literaturii noastre populare si-au dat cu parerea. Va prezentam cateva pareri si comentarii ce se regaesc in literatura.

Miron Costin, Gaster si Cihac cred ca rom. ler provine din slav. Lel – zeul Cupidon.

D. Cantemir, P. Maior, Gh. Sincai, G. Saulescu, At. Marienescu, G. Missail, Gr. Tocilescu si A. D. Xenopol deriva pe “ler” din Aurelian.

I. G. Sbiera crede ca “ler” reprezinta le Lar, de la sarbatorile Saturnaliilor, care cadeau la 23 decembrie.

Ep. Melchisedec socoteste ca refrenul “lerul Domnului” este “Lalu sau geniul, domnul casei Romanului, devenit crestin”, adica Iisus Hristos.

Ar. Densusianu deriva pe “ler” din lat. liber: Jupiter Liber – Jupiter daruitorul.

B. P. Hasdeu admite derivatia din Lar Dominus. Gr. Cretu deriva pe “leroi doamne – lera-ne doamne, de maru” care ar reproduce sfarsitul Tatalau nostru latinesc “libera nos (domine) de malo”.

Tiktin spune ca ambele etimologii (ler – Aurelian si ler - Larris) sunt foarte indoienice. Nu da insa alta etimologie.

Doamna El. N. Voronco, in lucrarea “Studii in folclor” crede ca ler – larii, patroni Romei.

Toate aceste pareri nesocotesc principiile derivatiunii etimologice.

Dl. Dan este primul care a pasit pe calea adevarului.

Dupa ce arata imposibilitatea derivatiunii lui “ler” din Aurelian, “Lar” (Dominus), “lel” sau Jupiter – Liber, se propune urmatoare etimologie:

“Hailerui Doamne” reprezinta pe “Halleluiah Domine”.

Conform legilor fonetice ale limbii romane, initialul h disparand, iar l simplu intervocalic trecand la r a dus ca “hallelui” sa se tranforme in “alerui”, iar tendinta poporului spre clarificare a facut pe “alerui Doamne, (ai) hai lerui”, fragmentul “ler” ramanand epitet pe langa substantivul doamne: “alerui Doamne” se transforma in “”hai leru-i doamne”.

Dl. Dan nu a dat adevarata interpretare a enigmaticului “ler”, insa e primul care a pus pe calea adevarata pe alti cercetatori.

Pentru ca interpretarea sa sa fie admisibila, ar trebui socotit “alleluia” ca un cuvant facand parte din fondul latin primitiv al limbii, dat fiind ca a suferit transformarile caracteristice acelui substrat.

Dar, o astfel de concluzie nu ne este permisa, avand in vedere alte fapte, care vin in contrazicere cu dansa.

Ce e drept, cuvintele aduse de crestinism in limba romana fac parte din acest fond primitiv. dar, in terminologia noastra crestina trebuie sa fie deosebite diferite straturi, intrate in lmba la rastimpuri indepartate unul de altul.

“Alleluia” trebuie privit in legatura cu complexul de notiuni care l-au determinat, in mijlocul carora putea avea fiinta si anume, stiut fiind ca “alleluia” revine in Psalmi, atunci cand sunt cantati de preot in biserica si ca preot este un termen intrat “relativ tarziu in limba, dupa ce b intervocalic cazuse demult in cuvintele din fondul primitiv” (preot – prebiter, -terum), interpretarea propusa mai sus n-o mai putem admite.

Hotarator in aceasta privinta este forma sub care revine “alleluia” in vechile noastre texte.

Daca interpretarea d-lui Dan ar fi admisa, cum s-ar putea explica forma “älleluia” care se intalneste in primele traduceri romanesti? Caci, daca “haleluiah” ar fi suferit schimbarile proprii paturii primitive a limbii, ar fi trebuit sa gasim in versurile noastre texte de forma “aleruia”.

Ramane, asadar, stabilit ca “alleluia” este un imprumut tardiv, intrat in limba dupa adoptarea termenilor de origine latina, privitori la biserica.

Firesc este sa admitem ca “alleluia” este o achizitie facuta de la stavi, atunci cand au intrat in limba si alte cuvinte din terminologia crestina.