Patrunderea si actiunea radiatiilor ultraviolete in apa marilor

In tratatele clasice de oceanografie se spune ca absorbtia radiatiilor luminoase in apa marilor e cu atat mai rapida cu cat lungimea lor de unda este mai mare. Astfel, rosul patrunde mai putin adanc decat portocaliul, acesta mai putin decat verdele sau albastrul s.a.m.d. Urmarea acestor constatari a fost faptul ca s-a atribuit radiatiilor ultraviolete (UV), adica celor care treceau dincolo de spectrul vizibil inspre lungimi de unda mai mici, o patrundere de pana la 1000 m adancime.

Dar este oare o dovada acest fapt?

Radiatiile de la astfel de adancimi nu s-ar putea mai repede atribui animalelor ce se gasesc in aceste abisuri?

Patrunderea radiatiilor UV la 100 m adancime a fost atat de natural admisa, incat cele cateva incercari experimentale care au infirmat aceasta credinta, au trecut drept neserioase. Si chiar azi inca credinta generala a ramas tot astfel.

Lucrurile stau insa cu totul altfel.

Mai intai insasi notiunea de “ultraviolet” este foarte neprecisa. Ultravioletul este partea radiatiilor ce se intinde dincolo de spectrul vizibil (8000-4000 A), intre 3900 si 144A. intre spectru vizibil si UV este o zona slab limitata, care depinde d eochiul individului. Unii percep lumina pana la 3900 A, altii numai atat sau altii chiar peste 4000 A. Sunt astfel variatiuni individuale destul de mari. In jos UV se confunda cu razele X. Limita de 144 A este artificiala si ceata de fizicieni.

Gama aceasta de radiatii, intre 900 si 144 A, nu este uniforma. Ea se prezinta ca o scara de varbratii sonore, fiecare cu alt sunet, fiecare cu alte proprietati. Radiatiile UV nu sunt radiatii omogene, nu au proprietati specifice totalitare. Iata de ce termenul de “ultraviolet” fara a specifica lungimea de unda, nu are nicio valoare stiintifica.

La suprafata marilor nu ajung toate radiatiile UV cuprinde intre 144 si 3900 A. Cele dintre 144 si 2300 A sunt absorbite de oxigenul atmosferic, iar cele dintre 2300 si 2900 A sunt absorbite de ozon. Astfel la suprafata marilor nu ajung decat radiatiile UV cuprinse intre 2900 si 3900 A. Limita inferioara insa nu este atat de precisa, putand varia cu conditiile de transparenta ale atmosferei (ceata, nori, praf cosmic, etc.).

Dintre radiatiile UV ajunse la suprafata marilor, o mica parte sunt reflectate, o parte sunt absorbite de sarurile dizolvate in apa si o parte sunt difuzate de catre particulele suspense in apa (difuziunea radiatiilor creste cu cat lungimea lor de unda este mai scurta).

Experimental, s-a aratat ca printr-o patura de apa marina de 116 cm grosime, nu trec decat radiatiile UV cu o lungime de unda mai mare decat 3290 A. De asemenea, alti cercetatori au dovedit ca radiatiile UV patrund mai putin adanc in apa marilor, decat radiatiile rosii. Dupa alte cercetari experimentale riguroase, se poate afirma ca radiatiile UV nu patrund – indiferent de lungimea lor de unde – peste 60 m in adancimea oceanelor si marilor. Dintre radiatii luminoase se poate observa ca incepand cu violetul, patrunderea lor in apa sarata scade foarte rapid, astfel incat UV este limitata numai la patura superficiala a apeor marine.

Radiatiile UV cele mai apropiate de spectrul vizibil nu patrund peste 60 m adancime; UV de 35000 A nu trece de 15 m, iar UV de 3000 A nu ajunge sub 2 m adancime. Deci, radiatiile ultraviolete solate se gasesc numai in patura superficiala a oceanelor si marilor. Ele influenteaza direct viata numai pe o grosime de 60 m apa marina.