Nichita Stănescu - biografie

Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea "Dumnezeiesc de frumoasă", Nichita Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933 la Ploieşti, judeţul Prahova şi a murit pe 13 decembrie 1983 la Bucureşti.

Pe numele său complet, Nichita Hristea Stănescu, a fost un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.

Viaţa şi familia

Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, a fost ţăran prahovean care mai târziu a devenit meşteşugar şi comerciant ploieştean. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin era parte a unei familii nobile din Rusia.

În perioada 1944 - 1952 a urmat Liceul “Sfântul Petru şi Pavel”, devenit “Mihai Viteazul” din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952 - 1957 să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, deşi iniţial se visase student la Politehnica.

În 1955 transcrie Argoticele, pe care le pastra încă din liceu, care nu au fost publicate şi văzute ca profund neserioase şi scrise de un copil. Traduce poezii din limba rusă, sârba şi engleză, împreună cu Matei Calinescu. Debutul tânărului Nichita Stănescu are loc pe data de 01.03.1957. În revista Tribuna din Cluj îi apar poeziile Au fost oamenii mulţi ..., La lemne, Pământ. În Gazeta Literară din Bucureşti îi apare poemul 1907.

Între 1957-1960 locuieşte în condiţii precare şi starea materială lasă de dorit. Este însă înconjurat de buni prieteni care îi sunt alături : Mircea Ivănescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea. Îl va cunoaşte personal şi pe marele scriitor Tudor Arghezi care îl va invita în casa lui, fiind convins că în tânărul Nichita zace acel poet ce nu poate fi îngenunchiat de nimeni şi de nimic.

Este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de poezie a Gazetei literare. În 1963 are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia. Trei ani mai târziu publică la Editura Tineretului un volum cu 11 elegii. Tipăreşte Necuvintele, care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare şi volumul de poezii "Un pământ numit România". Este numit redactor-şef adjunct al revistei "Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu. În 1970 devine redactor-şef adjunct la "România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban. Publică două noi volume de poezii: "Belgradul în cinci prieteni" şi "Măreţia frigului". Pentru volumul de eseuri "Cartea de recitire" obţine pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.

Un an mai târziu obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor şi i se atribuie Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder. Devine publicist comentator la "România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul salcâm Gică.

În 1978 publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte în acelaşi an premiul "Mihai Eminescu” al Academiei Române.

În ceaa ce priveşte viaţa sentimentală în 1952, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărţi după doar un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta şi autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie şi a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătoreşte cu Todoriţa (Dora) Tărâţă.

La 4 martie 1977, când a avut loc marele curtemur, poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit. În urma şocului suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului care va lăsa ceva sechele şi după vindecare.

Din spusele lui Ştefan Augustin Doinaş, în vara lui 1977, atunci când s-a împrietenit cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool, mai precis - de vodcă.

În august 1981 are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni. După ce este externat ascunde faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională.

În timpul unei călătorii în Iugoslavia are o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor.

Pe 12 decembrie, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este adus la Spitalul Fundeni unde crizele sunt extrem de violente. În noapte de 12 spre 13 decembrie poetul se stinge din viaţă fix la orele două şi zece minute. Ultimele sale cuvinte fiind: "Respir, doctore, respir”.

Corpul neînsufletit este depus la Biserica Sfântul Silvestru iar pe 14 martie 1983 trupul neînsufleţit al scriitorului este depus la Casa Scriitorilor pentru ca cei dragi şi oamenii care îl apreciau să îşi poată lua rămas bun de la cel care a fost scriitorul Nichita Stănescu.

Este înhumat la Cimitirul Bellu din Bucureşti, pe Aleea Scriitorilor, în faţa mormântului marelui nostru poet Mihai Eminescu.

Ştefan Augustin Doinaş spunea despre Nichita: “Nichita Stănescu se mişca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru „compromis”, cred sincer că nu prea ştia ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea ... doct, aş zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situaţiilor, pentru a căror substanţă tragică cred că nu avea „organ”: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârşită faţă de sine însuşi: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exerciţiu al spiritului.”

Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanşa asupra poeţilor ei.