Napoleon Bonaparte si afectiunile de care suferea

Sanatatea lui Napoleon Bonaparte a fost subreda inca din copilarie. La 10 ani a suferit de icter si paloarea bolii (cand mai slaba, cand mai intensa) nu l-a parasit niciodata. Portretele din tinerete ni-l prezinta ca pe un barbat slab, cu un ten ceros-pamantiu, tipul colericului, iar numeroase alte marturii aduc dovada indubitabila ca Napoleon a fost toata viata un veritabil “tratat” de patologie.

In 1789, la Auxonne, se imbolnaveste de malarie, suferinta care se intersecteaza faimoaselor “raceli” rezistente la orice terapie si care aveau sa-i prevesteasca viitoarea tuberculoza pulmonara. Mai sunt de notat varsaturile de sange (hemoptiziile) pe care le are in Italia si la Bruxelles, in 1803, ca si alte maladii.

Bolile lui Napoleon sunt usor de descoperit din numeroasele izvoare de informatii existente. A suferit de o eczema ce l-a chinuit timp indelungat, necontagioasa, rezistenta la tratamente si asociata cu constitutia sa artritica. O alta suferinta viza sfera urinara. Avea dificultati si dureri in mictiune, disuria lui era cunoscuta si autopsia de la Sfanta Elena a lamurit ca era vorba de o litiaza vezicala. Crizele vezicale le avea des, insotite uneori de febra si cistita (dupa cum dovedesc, intre altele, si memoriile contelui de Segur si buletinele doctorului Nestivier).

Intr-o scrisoare adresata fratelui sau Jerome, dupa campania din Italia, imparatul ii marturiseste ca a suferit de crize hemoroidale. Aceeasi afectiune rabufneste la Waterloo, impiedicandu-l sa-si inspecteze trupele pe pozitii. Astfel, aceasta criza hemoroidala, sunt de parere unii istorici, ar fi fost una dintre cauzele infrangerii si ar fi indreptatit furia maresalului Ney, care, retragandu-se, ar fi intrat intr-o carciuma, fulgerand contra “blestematilor de hemoroizi ai imparatului”.

Insa diagnosticul retrospectiv mai important este reprezentat de durerile abdominale pe care le-a indurat mereu, inca din 1806, si care apareau in special dupa mese. Ele sunt semnalate la Varsovia, la Bayonne si in multe alte ocazii. Credinciosul sau Coulaincourt relateaza ca, in cursul marii batalii a Natiunilor de la Leipzig, Napoleon ar fi resimtit dureri violente abdominale si ca l-a oprit pe chirurgul Yvan sa difuzeze stirea. Intr-o scrisoare a maresalului Bertrand catre secretarul imparatului, Meneval, se spune ca, in ziua imbarcarii pentru Elba, la Frejus, Bonaparte a avut varsaturi. Se mai stie ca Napoleon, cuprins de dureri se incovoia, presand abdomenul de masa de lucru, intr-o atitudine de crampe dureroase care nu erau de lunga durata si care se remarcau si prin crisparea fetei. Aceste crize relativ dese, noteaza chirurgul Yvan in memoriile sale, se localizau intre stomac si vezica. Simptomele descrise indicau un ulcer piloric. Napoleon a murit de un cancer de stomac ulcerat. Probabil ca vechiul ulcer a suferit o transformare canceroasa, cum se intampla deseori.

Dupa moartea lui Napoleon Bonaparte, leziunile sale organice, constatate in urma autopsiei facute pe insula Sfanta Elena, au alimentat multa vreme o polemica intre medicii francezi si cei englezi. In aceasta disputa, medicii francezi sustineau ca boala de stomac a imparatului ar fi fost o consecinta a bolii sale de ficat, contactata la Sfanta Elena, unde bantuia atunci o dezinterie amebica. Alti medici francezi sustineau ca leziunile tuberculoase pulmonare dovedeau ca un proces tuberculos din tinerete reizbucnise clinic in climatul nesanatos al insulei de exil. La toate aceste afirmatii, medicii englezi raspundeau ca toate alteratiile anatomice constatate erau de insemnatate secundara in fata unui fapt principal: ulcerul canceros al stomacului. Pentru engelzi, climatul dur si umed al insulei Sfanta Elena nu a fost fatal imparatului.

Bonaparte nu constituie deloc un caz particular. Omul a fost mereu mai puternic ca boala, ori de cate ori viata sa a stat sub osanda actelor de vointa si a pasiunilor mistuitoare.