Misterioasa Atlantida

De la « Kritias », dialogul lui Platon in care este descrisa Atlantida si pana in zilele noastre, numarul cartilor consacrate atlantilor atinge dimensiuni considerabile, problema existentei continentului ramanand insa la fel de neelucidata ca si acum doua mii de ani.

Se spune ca Heinrich Schliemann (1822-1890) ar fi murit asasinat din motive obscure, legate de unele descoperiri referitoare la Atlantida.

Ne potul sau, Paul Schliemann publica in 1912 in « The New York American » un articol intitulat pompos « Cum am regasit Atlantida, sursa tuturor civilizatiilor » in care povesteste despre o serie de descoperiri fabuloase ale unchiului sau si incheie aratand faptul ca el continua cercetarile. “Unghiul Henri” ar fi descoperit in Troia monezi pe care ar fi fost scris in feniciana “REGELE CRONOS AL ATLANTIDEI”, iar pretioasele dovezi e de la sine inteles ca au disparut.

Monezi dintr-un metal alb, necunoscut, au mai fost semnalate, dar dificultatea apare la prezentarea lor.

Robert Cherroux arata in “Archives des autres mondes” ca metalul alb, posibil legendarul oricalc este semnalat si la Tihmanaku unde s-au gasit unele vase confectionate dintr-o compozitie inedita de platina, cupru si alte metale.

Cat despre nepotul celebrului Schliemann, el dispare de pe scena stiintei fara a aduce nicio dovada si facandu-ne sa ne amintim ca si celebrul sau unchi este invinuit ca ar fi falsificat tezaurul lui Priam.

Localizarea Atlantidei este de asemenea subiectul a numeroase dispute, doua locatii fiind demne de a fi luate in consideratie, cea clasica, a Oceanului Atlantic si in Marea Egee.

Christos Mavrothalassitis, unul din cei mai renumiti scafandri din Mediterana, ii povesteste lui Robert Chrronx o suita de intamplari greu de crezut parand desprinse din paginile unui roman de anticipatie, dar de a caror realitate el era convins.

Tatal lui Mavrothalassitis ar fi participat, in calitate de proprietar al unei firme de scufundatori, la o expeditie intr-una din insulele grecesti. Unul din scufundatori, revine ingrozit la suprafata povestind ca sub apa a vazut « ceva ca un foc », nisipul ii ardea mana si sub apa « parca ar exista radiatii ».

Neincrezator, tatal se scufunda si revine cu o bucata mare de metal iradiant care stralucea cand albastru inchis, cand albastru deschis.

Intre timp acestui scafandru i se face rau, acuza arsuri pe tot corpul si in scurt timp moare. Noaptea, trupul scafandrului, culcat pe punte, radiaza o lumina fosforescenta si straluceste auriu. Temandu-se, echipajul arunca trupul peste bord, in mare.

Metalul pretios este vandut unui chimist din Bordeaux, iar dupa aceasta aventura tatal lui Mavrothalassitis ramane cu degetele membrelor umflate. Un medic ii spune in 1921 ca probabil a suferit o arsura de la ceva mai puternic decat radiul.

Insula Symi, in apele careia s-au petrecut aceste incredibile intamplari, ar fi fost sediul, dupa relatarile scafandrului, multor disparitii de gen. Metalul, bineinteles, a fost asimilat cu enigmaticul « oricalc » din Atlantida.

Pe aceasta insula s-ar fi gasit baterii electrice din argila. Un taran ar fi gasit o mica vaza inchisa in care, dupa zgomot, s-ar fi gasit un lichid. Omul probabil a spart vaza, curios sa vada ce este inauntru, si locuitorii au auzit bubuitul unei explozii nemaipomenite. Bietul om a disparut fara urme, iar in locul respectiv s-a format o gaura adanca in pamant, din care o vreme se ridica un gheizer.

Intamplarile senzationale au insa toate un punct comun: lipsa celei mai mici probe materiale care ar putea atesta macar in parte relatarea. In buna traditie a romanelor de anticipatie, proba materiala este pierduta pe drum, relatarea este prea veche pentru a mai gasi martori si daca la locul indicat nu se gaseste nimic este din cauza ghinionului.

Daca ni se cere sa luam o atitudine in fata unor asemenea relatari in mod normal suntem in impas. Neavand nicio proba este firesc sa respingem relatarea, dar ramane intotdeauna un sambure de indoiala: « dar daca … »