Mihai Eminescu si domeniul stiintei

Mihai Eminescu a fost profund. S-a aplecat nu doar in scrierea de poezie si proza, ci s-a implicat si in domeniul stiintei, asa cum am amintit intr-un alt articol. Se stie crezul sau: “Orice stiinta e o prevedere”. Si, dincolo de cele precizate, mai este inca un lucru foarte frumos pe care il gasim la acelasi Eminescu care expediaza lapidar elementul esential al preocuparilor matematice (indiferent de domeniul stiintific in care ele se aplica), ecuatiile pe care cauta sa le scrie si sa le rezolve oricare cercetator:

“Orice atribuire a unui predicat catre un subiect este o ecuatie”.

Preocupat nu doar de predicat, ci si de subiect, nu doar de formula, ci si de forma pe care aceasta o exprima, Eminescu spune:

“Nu e vorba de ceea ce vrei sa obtii. Tu lucreaza cu intentiunea cea mai buna din lume”., cuvinte care ni-l amintesc pe Blaise Pascal, cel care spusese ca ... despre cineva, oricine, “Trebuie sa nu spunem nici ca “este matematician”, nici “predicator”, nici “orator”, ci ca “este un om cinstit””. Aceasta cinste, in fond expresia suprema a constiintei sociale a cercetatorului, aceasta buna intentie o recunoastem fara exceptie in tot ce au facut mai bun oamenii de-a lungul timpului. Gandurile lui Eminescu din manuscrise, ca si cele ale lui Pascal din “Pensees” si “Opuscules”, sunt doua monumente ale gandirii si culturii omenesti. Tocmai pentru ca sunt scrise de doi oameni profund cinstiti in tot ceea ce au vrut sa faca, oameni care au luptat si au trecut peste vremelnicele oprelisti ridicate in fata lor de neimpliniri, de oameni, de boli, pentru a da semenilor lor din toate vremurilor preaplinul gandirii si dragostei cu care si-au impodobit viata lor, atat cat au avut-o.

Ce ar fi facut Mihai Eminescu, asemeni altora si altora, daca ar fi avut cativa ani de putere creatoare? Si-ar fi scris tratatul “Teoria ecuatiunii universale sau a raporturilor constante dintre finit si infinit” (si aici fiind, intr-un “simplu” titlu, o multime de sugestii pentru legaturi cu tendintele actuale in matematica, fizica si in celelalte stiinte)? Este greu de spus. Ne-a ramas insa acest miracol – tezaurul gandirilor si ideilor sale, insemnate in caiete nu cu gandul ca va fi cineva sa le citeasca, ci pentru el, pentru placerea de a pune pe hartie ceea ce afla si pentru a vedea cum se formeaza, chiar sovaind uneori, viitoarea opera.

Am pastrat pentru a incheia unul din cele mai emotionante fragmente din caiete. Vom cauta si vom gasi desigur multe locuri in opera unor mari matematicieni si filosofi, in care gandul formulat in cuvinte sa ne taie rasuflarea. Dar putine cred ca sunt ca aceste randuri ale unui om care s-a apropiat de botanica, de zoologie, fizica, matematica, astronomie, lingvistica, istorie, incercand sa descifreze in ele samburele acelei prevederi pe care o asocia stiintelor:

“E indiferent gradul de exercitiu la care a ajuns un om cu numararea (+5).

Cine a zis 1 a zis toata seria infinita a numerelor, cine a adunat unul la unul a si scazut unul din doi; dar cine a facut-o asa, acela are toata textura infinita a matematicii si geometriei in cap”.

Mihai Eminescu a adunat si a scazut pentru el si pentru noi. S-a asezat in mijlocul Universului si a spus, ca Muresanu:

“Vad cerul lan albastru sadit cu grau de stele

El ne arata planul adancei intocmele.”

A stiut sa citeasca, asemeni taranului roman din toate veacurile, semnele din cartea deschisa de natura in fata sa. Din asemenea semne a strans cunostinte. Din cunostinte a cladit intelesuri. Si numai cand ajungi la o adanca intelegere ai posibilitatea sa spui cu adevarat ca stii, iar cand stii cu adevarat, gasesti si haina cea mai frumoasa pentru cuvintele cu care vorbesti celorlalti.

Printre stiinte se pot distinge stiinte-limbaj si stiinte-logii sau grafii. Fizica si chimia sunt limbaje – in care vorbim, cum invatam noi la scoala, despre fenomene care nu schimba sau care schimba natura lucrurilor. Matematica furnizeaza un limbaj. Istoria – limbajul prin care ne vorbesc oamenii, popoarele si evenimentele. La fel gramatica, economia.

Mihai Eminescu a fost profund si, evident, in mod cinstit interesat in asemenea limbaje si, printre altele, a cautat si a gasit acces la ganduri pe care ele le exprimau. A strans ganduri ale altora si, natural, s-a exersat la randul sau sa gandeasca in aceste limbi. Ca rezultatul, si aici la randul sau sa gandeasca in aceste limbi. Ca rezultatul, si aici e vorba de alt gen de discutii deseori contestatare, poate fi insumat ca o filozofie iarasi nu cred ca are o semnificatie deosebita in evaluarea mostenirii pe care nu ca ne-a lasat-o, ci, ca sa-i folosim propriile cuvinte, a incredintat-o „generatiilor mostenitoare”.