Legenda Ghioceilor

Irinel, fiul Zefirului, vântuşor de primăvară, fiind trimis de tatăl său în lume, ca să vestească sosirea frumoasei primăveri, după ce a străbătut văi, vâlcele, câmpii întinse, dealuri şi munţi acoperiţi cu păduri udate de râuri, lacuri şi izvoare limpezi şi cristaline, ajunge la poalele unor munţi. În gura unei văi frumoase ca un colţ de rai, pe unde îşi rostogolea în sursur undele pe un pat de prundiş, un râuleţ şăgalnic şi zglobiu, zăreşte nu departe un castel de cristal strălucitor ca din poveşti, ce-şi înălţa semeţ turnurile măreţe şi strălucitoare în razele dulci ale soarelui de primăvară.

Irinel, ca un făt-frumos, călărea pe calul său mândru şi alb ca neaua, în ţinută măreaţă, cu pletele-i negre ce-i acopereau umerii, cu mustaţa-i neagră abia mijindă, cu ochii săi negri ca murele ce te fermecau dintr-o privire şi încins cu paloşul său bătut în pietre scumpe, mergând spre castelul măreţ, aude cantr-o părere, ecoul unui viers duios, ce venea pînă la el pe aripile nevăzute ale văzduhului, împrăştiind în juru-i, ca într-un vis, undele răsunătoare ale unei armonii cereşti.

Ca vrăjit, Irinel s-a oprit în loc, spre a-şi da seama mai bine de frumuseţea îngerească a cântului.

În drumul său pribeag, de vestitor al primăverii, Irinel văzuse multe şi minunate frumuseţi, lăsate de bunul Dumnezeu pentru desfătarea omului, şi auzise iarăşi multe cântece vrăjite dar ca farmecul cântecului depărtat, ce-i mângâia duios auzul, nu auzise niciodată... Păşi curajos spre castelul cel măreţ, că din această parte veneau undele versului duios.

Ajuns la poarta castelului, dădu cu ochii de un unchiaş cu barba albă ca fuiorul de lână şi bătrân ca un Matusalim, care-l întâmpină cu vorbele blânde:

Bine ai benit, Irinel, vestitor al dulcei primăveri. Eu sunt moş Crivăţ, care de trei luni rătăcesc şi mă zbat pe meleagurile acestea... Toţi mă gonesc, toţi mă blestemă, fiindcă pe unde am trecut, am prăpădit tot în calea mea şi am îngheţat până şi apele. La venirea ta eu plec, mă duc de unde am venit, ca tu, prin firea ta blândă şi dezmierdatoare, să aduci iarăşi pe aceste locuri viaţă şi bucurie.

Apoi se făcu nevăzut.

Abia plecă moş Crivăţ, bătrânul năbădăios, şi porţile castelului se deschiseră prietenos înaintea lui Irinel.

Uriaşul parc din jurul castelului, pe dată prinse a se înviora ca prin farmec. Iarba începu a înverzi iar mugurii copacilor a îmboboci. Păsările a se înveseli. Şi pe măsură ce înainta, totul părea ca în sărbătoare.

Undeva în castel, dintr-un loc tainic, Ileana Cosânzeana, fiica bătrânului Prier, cu faţa-i strălucitoare ca o rază de soare a lunei lui Florar, cu buclele-i aurii ca spicul grâului în pârgă şi scăldate în raze de soare, lăsate în unde bogate pe umerii săi albi ca sideful şi cu ochii albaştri ca seninul cerului de primăvară, privea în taină sosirea noului venit.

Cerbii şi căprioarele din parcul fără margini al castelului zburdau iar păsările cântătoare se desfătau în ciripiri drăgălaşe, în razele dulci ale soarelui de primăvară pe crăcile înmugurite ale copacilor în ajun de a înflori. Râul cristalin îşi urma cursul său în sursur şoptitor, iar departe, în lacul limpede ca seninul cerului de azur, unde râul îşi îneca susurul, printre trestii şi nuferi, lebedele îşi oglindeau siluetele în apa liniştită şi albastră a lacului. Irinel păşea mândru pe nisipul aleielor dintre straturile ude încă de mustul zăpezei în topire, şi ajungând pe treptele castelului, este întâmpinat de bătrânul Prier cu pletele-i şi barba albe colelie, adiete blând de zefirul primăverii, al cărui sol binevestitor era Irinel.

Să fii binevenit în casa mea şi cu plin să-ţi meargă dorinţele tale, bun vestitor al primăverii pe meleagurile noastre.

Bun găsit, bătrâne Prier. Sunt trimis de tatăl meu Zefir de primăvară, să vă  vestesc reîntoarcerea frumoasei primăveri şi cu ea reînvierea întregii naturi.

Abia isprăvi Irinel vorba că o mişcare se produse în întregul castel şi ca prin farmec, Ileana Cosânzeană se ivi în chipul ei feciorelnic, în mijlocul ghirlandelor de flori în fel şi chipuri de culori, răspândind în jurul ei parfumul îmbătător al frumoasei primăveri şi cor de păsărele îi însoţea apariţia.

Din această întâlnire a ieşit căsătoria lui Irinel, fiul Zefirului de primăvară, cu frumoasa Ileana Cosânzeana, fiica bătrânului Prier.

Dar Dumnezeu, în tainica lui înţelepciune, a voit ca această căsătorie să nu dăinuiască decât câţiva ani, după care frumoasa Cosânzeană fu chemată de Cel-Atotputernic în împărăţia cerului, lăsând în urma sa pe nemângâiatul Irinel în durerea cea mai mare şi doi copilaşi frumoşi ca două picături de rouă în potirul unei flori.

Irinel îşi îneca durerea în iubirea şi în îngrijirea ce punea din tot sufletul său chinuit, în creşterea şi educarea iubiţilor săi copii.

Dar după un răstimp, văzând că oricât se va strădui, nu va putea să-şi crească copiii aşa cum voia şi cum credea, mai cu seamă că el, ca vestitor al primăverii, era silit să-i lase singuri acasă mai mult timp, numai în grija slugilor, a chibzuit cu grija de părinte iubitor, că ar fi mai bine să le găsească o mamă care să-i îngrijească, şi de aceea, într-una din zile plecă în lume şi apucând spre miază-noapte, într-o bună zi ajunsese la moş Crivăţ. 

Moş-Crivăţ tocmai dădea porunci, ca să se înceapă viscolele în toate părţile lumii, că s-a apropiat timpul.

Cînd văzu pe Irinel tânăr, frumos şi blând sosind, îşi puse mâna straşină asupra ochilor şi sprijinindu-şi barba lungă şi albă să nu fie bătută de vânt, privi cum venea Irinel cu adierile lui blânde şi căldicele de primăvară, înmuind pentru un moment cerbicia bătrânului zurbagiu.

Aci, fiind poftit în izba căptuşită cu blănuri de foce şi de urşi albi, fu primit de fiica bătrânului Crivăţ, înfăşurată în blănuri scumpe de vulpi albe şi albastre.

Cum se văzură se şi îndrăgostiră, aşa că la întoarcerea spre locurile calde de unde venise, Irinel era însoţit de frumoasa fiică a lui moş Crivăţ.

Pe unde treceau, în drum spre locurile calde, frunzele copacilor îngălbineau şi cădeau la pământ. Iarba se ofilea. Florile se topeau ca de para focului. Iar crăcile copacilor se încărcau de promoroacă.

Sosind acasă, copiii, cum o văzu pe noua lor mamă, se înfiorară de groază, căci parcă intrase în casă un sloi de gheaţă.

Fire rece, ursuză, crescută în munţi de gheaţă şi troiene mari de zăpadă, nu ştia ce-i blândeţea, nici mila şi nici iubirea de mamă, căci cum văzu copiii, îi şi săgeta cu o privire aspră, care-i umplu de groază.

Într-o zi, început de primăvară, pe când Irinel era dus să dea cele dintâi veşti în lume de reîntoarcerea primăverii, aspra fiică a nordului goni din casă copiii, pe o vreme rea, vijelioasă, tocmai când se lupta mai amarnic frigul cu căldura.

Bieţii copilaşi! rebegiţi şi tremurând de frig, nemaiputând răbda frigul şi foamea, îngenuncheară amândoi şi se rugară lui Dumnezeu să-i scape de chinul şi durerea în care căzuseră din cauza mamei lor vitrege.

Dumnezeu, în marea lui bunătate, le-a ascultat rugăciunea şi binecuvântându-i, îi prefăcu în două floricele albe şi frumoase zicându-le:                         

Voi veţi fi cele dintâi flori de primăvară, cu numele de ghiocei.