Legenda florii soarelui

Se spune că Ştefan cel Mare avea o fată tare frumoasă, dar mută din naştere. Din această cauză, domnitorul Ştefan cel Mare era amărât peste măsură. Vracii şi doctorii de atunci n-au lecuit domniţa de muţenie. Într-un final, vine o bătrână gârbovită la voievod şi spune:

- Măria Ta, fata domiei tale poate să prindă grai.

- Cum?, întrebă domnitorul.

Cheamă-l pe Soare la cetate şi cinsteşte-l cum se cuvine, iar după ospăţ, trimite domniţa să-i cerşească o sărutare. Aşa o să scape de muţenie norocoasa copilă.

Ştefan s-a înveselit şi făcu pregătiri, precum a zis bătrâna prezicătoare. Numai că, pe capul domnitorului, era un blestem. Piază-Rea, aflând gândurile stăpânitorului, alergă la Lună-Răsare, adică la Doamna-Nopţilor şi-i şopteşte că Soarele este necredincios.

- Lună-Răsare, zice viclean Piază-Rea, până acum l-ai avut de bărbat pe Soare, Făt-Frumosul domniei tale cu petale de lumină, însă l-ai prăpădit, stăpână a nopţii. Te lasă de tot. Soare se însoară cu fata mută a lui Ştefan, stăpânul ţării. Uite, chiar diseară se încinge nunta.

Auzind una ca asta, Luna este gata să turbeze de gelozie.

- Pe mine să mă părăsească Soare? scrâşneşte şi fulgeră Doamna-Nopţilor. Nu, aşa ceva nu se poate! Am să nimicesc fata voievodului Ştefan!

Începe nunta la castelul de piatră. Soare, Făt-Frumosul cu plete de lumină, ospătează cu vodă şi curtenii.

- Vine mireasa! se aude un crainic.

Şi iat-o pe domniţa cea frumoasă şi mută intrând în sală, printre sunete de buciume, încărcată în aur, împodobită ca o primăvară caldă. Mireasa îngenunchează la picioarele lui Soare. Îi cere o gură de mântuire.

Văzând sărutul mirilor, Luna înnebuneşte de-a binelea şi se aruncă din înalt, prin geamul castelului. Cade ca o ploaie de blestem peste făptura Domniţei şi, pe dată, îi topeşte chipul, prefăcându-l în floare galbenă.

Nuntaşii rămân îngroziţi de fapta nedreaptă a Lunii. Bătrânul voievod e nălucit de întâmplare. Mesenii bocesc.

Întărâtat, Soarele o prinde pe Lună de pletele razelor şi-o aruncă prin fereastră, departe, în caierul norilor.

În locul Domniţei, acum e o floare înaltă, cât statul omului. Soarele o ia în braţe şi o aduce în grădină, sădind-o în pământ.

Ea e dragostea mea şi se va numi floarea-soarelui!

Tocmai de atunci, floarea, floarea soarelui, a rămas cu faţa galbenă şi înfiorată de durere. Îndrăgostită pe vecie de Soare, ea îşi întoarce mereu faţa către craiul zilei, cerşind sărutarea mângâietoare.