Intelesul cuvantului creatie in filosofia lui Kant

O jumatate de adevar tine in loc progresul adevarului adeseori mai mult decat eroarea, lipsita de orisice urma de adevar. Explicarea acestui paradox, aparent, este usor de dat. Eroarea nu sugereaza drumuri, pe care poate sa rataceasca progresul adevarului, pe cand jumatatea de adevar este o ispita de mari rataciri. Daca metafizica lui Aristotel a tinut in loc stiinta atatea secole, cauza a fost ca aceasta metafizica nu era nici mitologie curata, nici stiinta curata, ci era semi-stiinta, adica o ispita, de ratacire pagubitoare stiintei.

Un asemenea semi-adevar primejdios pentru progresul adevarului in filosofie este intelesul care se da astazi, in mod obisnuit cuvantului de creatie. In filosofia secolelor trecute prin cuvantul creatie se intelegea mai mult productia imaginara a artistului. Artistul, si in special artistul genial, era creatorul plasmuirilor, adaugate ca opere de arta, la productiile reale ale naturii. In scrierile filosofilor clasici din secolul al XVII-lea si al XVIII-lea cuvantul aproape lipseste. Pe atunci, creatia era, una si singura, aceea pe care biserica crestina o admitea intre atributiile atotputerniciei divine. Filosofii care nu faceau teologie evitau cuvantul. Creatia, cu intelels filosofic, s-a introdus in limbajul filosofilor, dupa scrierile lui I. Kant si in special dupa „Critica ratiunii pure”. Pentru I. Kant conditiile de validitate ale adevarului stiintific nu stau in lumea externa materiala, ci in categoriile mintii omenesti, iar pentru explicarea categoriilor mintii omenesti, Kant postuleaza: spontaneitatea creatoare a constiintei in genere. Constiinta omeneasca, dupa legile sale apriorice, isi creaza experienta obiectiva si prin urmare stiinta ...

Astfel si-a facut cuvantul de creatie intrarea sa in filosofie ... ca un postulat logic ... ca un „Als ob” ... ca o metoda euristica ... ca un semi-adevar! I. Kant nu arata nicaieri in ce consista spontaneitatea creatoare a mintii omenesti sau a unitatii aperceptive a acestei minti, cum o numeste in termeni mai precisi. Nicio pagina din scrierile sale nu explica cum se manifesta aceasta spontaneitate creatoare din punct de vedere psihologic sau istoric. Constiinta, prin categoriile sale, este creatoare si atata tot, caci daca n-ar fi creatoare, n-am putea avea primul postulat al validitatii adevarului!

Filosofia de astazi recunoaste, in acest inteles al cuvantului creatie, o insuficienta vadita. Creatia in intelesul lui Kant nu are o existenta de sine statatoare, adica ea nu adauga ceva pozitiv la aceea ce stim despre validitatea adevarului intr-o unitate logica. Creatia, in intelesul lui Kant, este un postulat formal si nu un fapt real, studiat si definit stiintific. Este, precum am zis, un semi-adevar.

De aici provin toate radacinile in care au cazut urmasii lui Kant. Acesta a fost consecvent si s-a mentinut la intelesul formal al creatiei. Aceia care au venit in urma au intins intelesul cuvantului peste campul experientei intregi, atat a celei interne, cat si a celei externe. Romanticii au ajuns la idealismul magic, adica la un fel de confuzie totala intre vis si realitate. Iar dupa romantici, cu toate progresele stiintelor experimentale si cu toate progresele psihologiei, sunt si astazi filosofi care intrebuinteaza cuvantul de creatie in mod abuziv. Intre acei care au vina acestei abuzive intrebuintari se afla d-1 D. Draghicescu, care prin scrierile sale, „Le probleme de la conscience” si „L’ideal createur”, publicate la 1907 si 1914 in editura librariei Felix Alcan din Paris, a faurit tiparul multor clisee pe care le repeta astazi, in mod imitativ, o multime de publicisti de importanta mai mica. Aceeasi vina se poate reprosa si marelui filosof H. Bergson, care in toate scrierile sale intrebuinteaza cuvantul de creatie, fara ca vreodata sa se opreasca asupra unui fapt real de creatie. Unde insa abuzul ajunge la ultima extremitate, este in filosofia postelica. In scrierile unui Oswald Spengler, unui Hermann Keyserling si unui Nicolae Berdjajev, unde intelesul cuvantului aluneca de pe terenul filosofiei pe terenul inconsistent al diletantismului poetic. De altfel, pentru mai toti acesti scriitori, filosofia este un fel de poezie, in care isi poate incerca imaginatia orisice suflet atins de vraja misterului. C. Radulescu Motru