Hititii - o civilizatie a Orientului antic

Hititii reprezinta un popor stravechi a carui amintire se pastra, pana nu demult, doar in textele egiptene si in Biblie. La inceputul veacului nostru, sapaturile arheologice au scos la lumina, la Bogazkoy – Turcia, vestigiile capitalei statului hitit. O data cu descifrarea tablitelor acoperite cu caractere cuneiforme, in fata specialistilor a aparut una dintre cele mai stralucitoare civilizatii ale Orientului antic.

Numele hititilor apare pentru prima data in texte la sfarsitul celui de-al treilea mileniu inaintea erei noastre. Erau triburi indo-europene ce patrund in Anatolia, probabil prin Caucaz, aducand din patria de origine – inca disputata de specialisti – calul si carul. Tinutul in care s-au stabilit era o regiune arida, inconjurata de munti, cu o clima aspra, cu veri calde si ierni lungi si grele. Cel mai vechi text hitit este redactat de Anitta, fiul lui Pitkhana, care ar putea fi intemeietorul regatului vechi hitit. Prin 1650 i.e.n., Hattusili I, cel dintai rege ce face cuceriri importante, este conducatorul unui stat puternic, cu capitala la Hattusa, pe malurile fluviului antic Halys (azi Kizil Irmak). Sub urmasul sau, Mursili I (circa 1620-1590 i.e.n.), regatul hitit devine cu adevarat de temut: in 1595 i.e.n. el a condus un raid de prada impotriva Babilonului! Dar ii urmeaza o perioada tulbure, in care se poarta lupte pentru stapanirea tronului, perioada incheiata in jurul anului 1500 i.e.n., data ce inseamna de altfel sfarsitul regatului vechi hitit (specialistii apreciaza ca acesta poate fi plasat intre finele bronzului mijlociu si inceputul bronzului recent in Asia Mica). Regatul nou acopera ultimele secole ale bronzului recent, iar numele care au marcat epoca de inflorire a statului hitit sunt Suppiluluma I (circa 1380-1346 i.e.n.) si Mursili II (1345-1313 i.e.n.), in timpul carora hititii nu numai ca isi disputa teritorii cu Egiptul, Babilonul sau Assurul, dar se afla pe picior de egalitate cu aceste mari puteri ale Orientului antic. Forta acestui stat razboinic rezida in “cavaleria de care”, poate inventata chiar de hititi, care au introdus-o, in orice caz, in vestul Asiei. Catre 1200 i.e.n., atacurile popoarelor sosite din vest si nord-vest, cunoscute in textele egiptene sub nunmele de “popoarele marii”, au determinat, se pare, sfarsitul brutal al civilizatiei hitite. Capitala, Hattusa, a fost distrusa, ca si toate marile cetati din Anatolia centrala. Hititii s-au refugiat in nordul Siriei, unde-i putem regasi, la inceputul mileniului I i.e.n., intemeind regatele neohitite. Anatolia centrala e ocupata, la inceputul aceluiasi mileniu, de figieni, care intemeiaza aici un regat cu capitala la Gordion, iar asupra hititilor se asterne uitarea.

Pana in secolul al XIX-lea. In iulie 1834, un francez, Charles Marie Textier, calatorind in Imperiul otoman, gaseste urmele unui mare oras fortificat langa satul Bogaz-Koy (la 150 km de Ankara). Erau ruinele cetatii Hattusa. La 2 km departare, o alta surpriza: un masiv stancos – numit de bastinasi lazilikaya (“stanca scrisa”, in limba turca) – adapostea pe peretii difileurilor sale o serie de reliefuri impozante, reprezentand zeci de imagini de barbati sau femei, ca si inscriptii in caractere pictografice.

In 1906, la Bogazkoy sun intreprinse primele sapaturi arheologice sub conducerea lui H. Winckler. De la inceput au aparut palatul regal si, in interiorul sau, arhivele marilor regi – mii de tablite redactate in nu mai putin de sapte limbi, printre care si cea a populatiei indigene, hatti, majoritatea intr-un idiom necunoscut. Documentele de corespondenta itnernationala erau redactate in akkadiana, limba diplomatica a mileniului al II-lea i.e.n. Citindu-le, cercetatorii au realizat ca se afla la Hattusa, capitala statului hitit. Ramanea insa o enigma: “limna hitita”.

Savantii germani s-au pus deci pe treaba, dar multa vreme eforturile lor nu au fost rasplatite. Un ceh, Bedrich Hronzy, a fost cel care a reusit. Ca in cazul majoritatii descoperirilor, ideea ce a stat la baza descifrarii a fost simpla, si anume aceea ca limba hitita este de origine indo-europeana. B. Hrozny a reusit sa traduca aceasta fraza, devenita istorica: “Si veti manca paine, apoi veti bea apa”. Cuvantul pentru apa, watar, semana, evident, cu cuvantul engelz water, desi savantului ceh i-a fost destul de greu sa-i convinga pe colegii sai germani de aceasta.

Dar realizarile cele mai originale ale hititilor raman reliefurile rupestre, unde se afla imortalizati zeii si regii lor, reliefuri insotite de inscriptii (nu mai putin de 400 de semne pictografice sau liniare). Predilectia de a acoperi peretii stancosi cu sculpturi este caracteristica acestui popor antic. “Reliefurile rupestre sub cerul liber, langa izvoare si rauri, sub nori si in bataia vantului, unde le place zeilor sa salasluiasca, constituie ceva eminamente hitit”, afirma M. Riemschneider, adaugand: “Hititii au un deosebit simt pentru dimensiuni gigantice, dar nu pentru cele monumentale. Ei sunt intotdeauna naturali, dar nule pasa de proportiile armonioase si de frumusetea formelor.

s-ar mai putea spune despre hititi ca erau “un popor vesel si inofensiv, vesnic dispus la glume si exuberanta, cam timid (…), superstitios (…), in nici un caz arogant sau morocanos”. Sau ca legile hitite si principiile juridice pe care se bazeaza ele sunt extraordinar de evoluate pentru vremea respectiva: hititii sunt primii care fac, de exemplu, deosebirea intre omorul cu premeditare si omorul prin imprudenta, tot ei fiind cei care au inlocuit pedeapsa capitala prin rascumparare.

La fel de putin obisnuita pentru vremea respectiva este si viata religioasa a acestui popor: credintele populatiei antice indigene, ale indo-europenilor, ale mesopotamienilor, egiptenilor etc. convietuiesc. “Fiecare divinitate isi pastreaza propriul templu, propriul cler, propriul cult, pana si propria-i limba religioasa”.

Si, in fine, un alt element caracteristic acestei civilizatii antice: regii hititi sunt incinerati dupa moarte. Nou in Orient, acest ritual aminteste de funeraliile lui Patrocle si Hector din “Iliada”lui Homer. Troia se afla, de altfel, la hotarele Anatoliei, iar in textele hitite apar o serie de denumiri care amintesc pe cele ale aheilor sau troienilor. Sunt, desigur, numai ipoteze, specialistii reusind sa se puna de acord, ca de altfel asupra multora dintre enigmele acestei stravechi civilizatii a Orientului antic.

Scribii hititi foloseasu tablite – ale caror aspect si dimensiuni variau in functie de textele pe care le contineau – din lut, lemn sau metal (numai primele ne-au parvenit, celelalte doua categotii, din materiale perisabile, erau cunoscute pana nu de mult numai din textele antice). Inscriptiile hitite eraus crise in bustrofedon (in limba greaca, bous = bou si stregein = a intoarce; scriere ale carei semne se citeau alternativ de la stanga la dreapta, apoi de la drepta la stanga, amintind de mersul boului injugat la plug, ceea ce explica denumirea ei). Tablitele aveau de obicei 30 cm inaltime si 15 cm latime si erau scrise pe ambele parti, in general pe patru coloane.

In timpul lucrarilor de consolidare efectuate in 1983, langa una din marile porti de la Hattusa a fost descoperita o tablita de bronz, intacta, cantarind 5 kg, gaurita in doua locuri pentru a putea fi agatata. Acest document exceptional, primul de acest gen, reprezinta unul dintre cele sapte exemplare ale tratatului incheiat intre marele rege Tuthaliya IV (1250-1225 i.e.n.) si varul sau Kurunta, regele tarii Tarhuntassa, aflata in sudul statului hitit.

Surse:

Margarete Riemschneider – “Limea hititilor”

Sabatino Moscati – „Vechi imperii ale Orientului”