Explicarea fericirilor - cele dintai patru fericiri

In predica de pe munte, Domnul Iisus Hristos ne fagaduieste ca faptele noastre cele bune nu vor ramane nerasplatite de Dumnezeu, ci ca putem nadajdui pentru dansele dragostea si mila Tatalui ceresc.

1. Domnul Iisus Hristos a zis: Fericiti cei saraci cu duhul ca a lor este imparatia cerurilor. Prin cei “saraci cu duhul”, Mantuitorul a inteles pe oamenii aceia, care isi dau seama, in sufletul lor, ca nu au destule cunostinte adevarate si nici nu au facut destule fapte bune. Acestia se silesc fare incetare sa faca cat mai multe fapte din acele placute lui Dumnezeu si sa-si lumineze mintea de cunostinte bune si folositoare. Ei cugeta si umbla numai dupe bunuri ceresti si de aceea Domnul Iisus le fagadueste Imparatia cerurilor.

2. Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia, a mai zis Mantuitorul. Prin cei ce plang, El a inteles pe oamenii care se caiesc cu amar de faptele lor cele gresite rele si cu lacrimi cer iertare de la Dumnezeu atat pentru dansii, cat pentru altii. Unora ca acestora li se vor ierta pacatele savarsite si asa se vor mangaia si vor fi fericiti.

Tot prin „cei ce plang”, Mantuitorul mai intelege si pe oamenii care, cat au fost pe lume, au avut parte numai de chinuri si de suferinte, si care au fost asupriti pe nedrept.

3. Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul. Oamenii cei blanzi si cu inima buna indeplinesc cu placere poruncile lui Dumnezeu si a celor mai mari decat dansii. Ei nu supara pe nici cu vorba, nici cu fapta, si asa, prin purtarea lor cea buna, isi castiga iubirea celorlalti oameni si dragostea lui Dumnezeu.

Prin blandete si bunatate, omul isi castiga prieteni face binevoitori chiar pe dusmani.

Pe pamant, oamenii blanzi traiesc in pace cu toata lumea si prin urmare sunt multumiti, iar pe lumea cealalta vor trai fericiti, dobandind bucuria cea vesnica si bunatatile ce sunt gatite lor in imparatia Tatalui ceresc.

4. Fericiti cei ce flamanzesc si insanatoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura. Flamanziti si insetati de dreptate sunt oamenii aceia, care se feresc, ca de cel mai mare pacat, de a face cuiva cea mai mica strambatate, cauta tot mereu si din toate puterile lor, sa dea fiecaruia ce-i al sau si sa nu manance dreptul nimanui.

Tot flamanziti si insetosati de dreptate mai sunt si oamenii aceia, care, cat au fost pe lume, au avut parte numai de nedreptati din partea semenilor lor si zadarnic si-au cautat ei peste tot locul dreptul lor, precum cauta cel flamand, cu ce sa-si potoleasca foamea, si cel insetat cu ce sa-si stampere setea, caci de catre nimeni nu li s-a dat ceea ce era al lor. Unora ca acestora le fagaduieste Mantuitorul, ca se vor satura de dreptate inaintea lui Dumnezeu, in imparatia celor drepti.