Emil Cioran - aforisme

Forma de cunoastere pentru care el a optat a fost o Tentation d’exister, dincolo de Histoire et utopie, care l-a impiedicat sa “asimileze” lumea, chiar daca dorinta sa de autodepasire a pus semnul egalitatii intre devenire si progres. Pierzand, aparent, secretul vietii si facand un foarte mare ocol pentru a-l regasi, trece peste pericolele intelepciunii, indepartandu-se cate un pic, in fiecare zi, de puritatea primordiala, pentru a ajunge la “Chute dans la temps”. “Les autres tombent dansa le temps: je suis, mois, tombe du temps: A l’eternite zui s’erigeant au-dessus de lui, succede cette autre qui se place au dessous, zone sterile au l’on n’eprouve plus qu’un seul desir: reintegrer le temps, s’y elever coute que coute, s’en aproprier une parcelle pour s’y installer, pour se donner l’illusion d’un chez’moi.” (La chute dans le temps, Gallimard, 1964). “Ceilalti cad in timp, eu am iesit din timp: Eternitatii care s-sterne peste el ii urmeaza aceasta alta eternitate care se plaseaza mai jos, zona sterila unde nu se-ncearca decat o singura dorinta: a te reintegra timpului, a urca in el cu orice pret, a obtine un locsor unde sa te instalezi, pentru a obtine iluzia de-un acasa”.

Si poate ca ar fi putut sa se “salveze” daca ar fi dorit sa rivalizeze cu absolutul numai in subtilitate, in nuante, in discernamant. Nu, el a pretins si continua sa pretinda aceeasi inaltime de putere.

E. M. Cioran nu mai simte timpul; este mai departe de el, decat oricine; il cunoaste, il observa continuu: “il ocupe le centre de ma conscience”. El face din timp obiectul cercetarilor sale (“au vrai, je me confonds avec le nostalgie qu-in m’inspire”) pentru a gasi un raspuns marilor intrebari: omul, existenta, ratiunea, timpul, moartea etc. A cadea din eternitate a fost pana in prexent o regula; dar se poate cadea si mai de jos: a cadea din timp, a iesi din timp. Ajuns la aceasta extremitate n-ar mai exista alta iesire in afara revigorarii unei a doua inocente pentru a incepe din nou aventura cunoasterii.

Emil Cioran poarta in sine ceva ireal, acel ceva de neterestru care se dezvaluie in pauzele febrilitatatii sale.

Prin forta echivocului si a vagului el este de aici, de acolo, din Rasinari, din Chapultepec, din Bucuresti, din Paris. Dar de oriunde ar fi, el este al nostru si el stie ca este adevarat.

Din “De l’inconvenient d’etre ne” – Gallimard, 1973 – prezentam acum cateva aforisme.

Pe masura ce arta ajunge in impas, artistii se inmultesc. Aceasta informatie ar inceta, daca s-ar gandi ca arta, pe cale de-a se epuiza, a devenit, in acelasi timp, imposibila si neobligatorie.

Ii spuneam unui prieten italian ca “latinii” sunt fara secrete, fiind prea deschisi, prea vorbareti, eu prefer oamenii patrunsi de timiditate si ca un scriitor care n-o cunoaste in viata, nu valoreaza nimic prin scrierile sale. “Este adevarat, mi-a raspuns el. Iar cand in cartile noastre ne povestim experientele, aceasta este lipsita de intensitate, de ecouri, fiindca noi ne-am povestit operele de o suta de ori inainte”. In continuare, am vorbit despre literatura feminina, lipsita de mister in tarile care au practicat saloanele si confesionalul.

N-ar trebui scrise carti decat pentru a spune in ele lucruri pe care nu indraznesti sa le destainui nimanui.

Valoarea intrinseca a unei carti nu depinde de importanta subiectului (teologii nu vor fi de acord), ci de maniera de-a aborda accidentalul, insignifiantul, infimul. Esentialul nu, nu necesita niciodata nici cel mai mic talent.

Nu exista arta adevarata fara o doza puternica de banalitate. Cel ce uzeaza de insolit intr-o maniera constanta plictiseste repede, suportabila fiind doar uniformitatea exceptionalului.

Nu exista nici un fel de originialitate literara fara torturarea, stirvirea limbajului. Ea se pierde daca te rezumi numai la exprimarea ideii ca atare. Ne aflam intr-un sector ale carui exigente nu s-au schimbat de la presocratici incoace.

Orice opera este terminata cand nu se mai poate face nimic la ea, desi o stii insuficienta, incompleta, esti atat de obosit, incat nu mai ai curajul sa-i adaugi nici macar o virgula, desi ar fi indispensabila. Ceea ce decide gradul de terminare a unei opere nu este deloc exigenta pentru arta sau adevar, este oboseala, ba, mai mult, dezgustul.

Desi cea mai neinsemnata fraza pe care trebuie s-o scrii necesita un simulacru de inventie, ajunge, in schimb, un pic de atentie pentru a citi un text, chiar dificil. A compune o carte postala este mai aproape de o activitate creatoare, decat a citi “La Phenomenologie de l’Esprit”.

Orice mizantrop, cat de sincer ar di, ne aduce in minte pe batranul poet cazut la pat si uitat complet, care, furios impotriva contemporanilor sai decretase ca nu mai vrea sa vada pe nimeni. Sotia sa, din mila, suna, din cand in cand, la usa.

Pe masura ce ea se-ndeparteaza de dimineata si-nainteaza in zi, lumina se proptitueaza si nu se repurifica – etica crepusculului – decat in momentul disparitiei.

Avem mereu impresia c-am putea sa facem mai bine tot ceea ce fac altii. Din nefericire n-avem acelasi sentiment cu privire la ceea ce facem noi insine.

Ficare crede, inconstient, se-ntelege, ca numai el cauta adevarul, ceilalti sunt incapabili sa-l caute si nedemni sa-l posede. Aceasta nebunie este atat de inradacinata si utila inca este imposibil sa-ti imaginezi ce-am putea deveni diecare din noi, daca ar disparea intr-o zi.

Ganditorii de prima mana mediteaza la lucruri, ceilalti la probleme.

Singura destainuire sincera este aceea pe care-o facem indirect, vorbind despre ceilalti.

Nu-i scuzam decat pe copii si pe nebuni, cand sunt sinceri cu noi. Ceilalti dac-ar avea indrazneala sa-i imite, ar regreta-o, mai devreme sau mai tarziu.

De fiecare data cand un lucru mi se pare inca posibil, am impresia c-am fost vrajit.

Inteleptul este cel care consimte la tot, pentru ca el nu se identifica cu nimic. Un oportunist fara dorinte.

Nu exista suparare-limita.