Dimitrie Harlescu - un modern al inovatiei plastice

Cercetatorii fenomenului cultural tecucean, mai nou sau mai vechi, l-au integrat spiritualitatii locale si pe pictorul Dimitrie Harlescu desi, se stie, n-a fost tecucean, cel putin prin radacini. S-a nascut la Falticeni la 5 noiembrie 1872, exact la o luna inaintea celuilalt pictor tecucean, Gheorghe Petrascu, si avea sa-si plimbe umbra prin lume vreme de 51 de ani. N-a reusit sa depaseasca statutul de simplu profesor de desen voiajor un timp mai scurt la liceele din Constanta, Barlad si mai indelungat la cel al sotiei sale, Elena Rusu Mitrea. Sfarsitul timpuriu nu l-a prins nepregatit, ba dimpotriva, si l-a provocat singur dupa ce-i slabisera nervii fragili. Zabranicul n-a mai acoperit decat avancortina in spatele careia pictorul traia in afara firii. Acesta a fost omul. Un flagelat al provinciei monotone, chiar daca nu totdeauna lipsita de interes cultural.

La Barlad, unde functioneaza ca profesor de desen intre 1907-1909, va intalni o vie activitate culturala grupata in jurul revistei “Fat-Frumos” care va pregati, de altfel, viitoarea societate culturala “Academia Barladeana” (1915), iar la Tecuci unde se instaleaza in 1909 pentru tot restul vietii, se mai simteau inca ecourile recent desfiintatei foi “Provincia literara” ce-l avusese ca director-proprietar pe poetul Constantin Muche si unde se primeau corespondente de la Paris – nume de mare reclama pentru revista – de la enigmatica Alice Calugaru. La doi ani de la descinderea sa in Tecuci, se va constitui aici societatea “Mihai Eminescu” si va aparea o noua revista, “Freamatul”. Este de presupus ca noul profesor cu apetitul sau de cultura, nu va ramane in afata acestor manifestari. In urbea tecuceana, ca peste tot in orasele de provincie, intelectualitatea era grupata mai cu seama in cancelaria liceului si noului coleg descins tot dintr-un mediu asemanator, nu-i va fi greu sa se integreze. Pe cativa dintre colegi gimnaziului tecucean “D. A. Sturza”, ii putem recunoaste usor in panoul sau, cu titlul imprumutat probabil de la romanul lui Anton Holban “Parada dascalilor” unde tusa caricaturala a pictorului Harlescu cauta sa le configureze liniile de profil moral, de la tipul de boem sfrijit al profesorului Dorin la cel de hipopotam biped al profesorului de franceza, ridicol prin obezitatea lui, cum si-l aminteste si Iorgu Iordan in memoriile sale.

Ca profesor, a dat catedrei sale inaltimea profesionala si autoritatea morala cuvenite. Numit director in 1916, nu poate ramane in aceasta calitate decat un an. Cel mai greu din scurta sa viata si din existenta liceului activitatea sub potopul bombardamentelor. Situat in zona frontului intreg orasul era supraaglomerat de baraci si chesoane militare, de cazarme, manutante si spitale improvizate. Dinspre Marasesti brandurile rascoleau maruntaiele pamantului forand olagi adanci nevindecabile. Multe din ele ajungeau in oras, mai ales in zona garii, dar si peste gradni, case si edificii. Panica era generala, populatia se refugia si nervii slabiti ai distinsului director n-au rezistat. Cu nervii clatinati va mai trai 6 ani, pana in 1923. De aici incolo timpul a asternut peste om si peste opera straturi groase de uitare. Straturi grele si nemeritate.

Tarziu, in 1967, Muzeul de Arta din Constanta ii organizeaza o retrospectiva. Au fost expuse atunci 71 de lucrari, 39 de plastica si 32 de grafica. O adevarata uimire. Cu acel prilej s-a scris cate ceva si despre autor. Lucruri frumoase. Dar de atunci au trecut alte doua decenii si peste numele sau s-a instalat aceeasi tacere nefireasca. E un lucru constatat ca nu prea stim sa ne pretum valorile. Dimitri Harlescu este un caz. Mai sunt si altele. Destule.

Incercari de tratare monografica a pictorului Harlescu s-au mai facut. Nu stim care au fost cauzele celorlalte nereusite. Cert este ca lucrarea lui Gheorghe Macarie, aparuta in 1986, in Editura Meridiane, umple un mare gol in critica si istoriografia noastra plastica. Directiile de sens ce se mai pot desprinde din aceasta monografie sunt mai multe. Poate ar trebui subliniat mai intai tonul cald si pertinent cu care autorul inconjura efigia pictorului. Intre monografist si monografat se intrevad semnele unor afinitati electrive, cum ar spune Goethe.

Sau poate ar trebui sa apreciem efortul autorului de a-i delimita laturile expresioniste ale creatiei intrucat, se stie, in aceasta directie au existat unele controverse. Dar cum oare sa te indoiesti de firescul acestei apartenente cand pictorul, in unele din lucrarile sale cele mai izbutite esentializeaza atat de mult concentratul pictural, incat rezultatul, reguzandu-se oricarei incartiruiri si sfidand imperial concretul ajunge sa se desfete in sfera pura a conceptului? Mai cu seama portretele sale manifesta aceasta tendinta specifica de a-si desfide particularitatile, de a-si aboli propria identitate. Marin O. Dumitrescu este de fapt “Magistratul”, George Hilt – “profesorul”, Argatul Vasile – “Parasitul”, Plescan – “Baiatul sezand”, doamna in fotoliu – “Balerina”.

Si din alte lucrari, degajand “un tragism lucid si resemnat, asumat conditiei sociale si sufletesti a personajelor” se desprinde aceeasi tendinta de transgresare a realului spre simbol. “Prizonieri”, “Jucatorul de maimute”, “Colt de cafenea”, “”Cantareti ambulanti”, “Partida de sah” etc. constituie tot atatea ipostaze ale evaziunii spre abstract si semnificational. Si totul invaluit in aceeasi culoare murdara, acelasi laitmotiv al cubului provincial care patineaza formele, chipurile si nuantele.

Exista la Harlescu o preferinta pentru albastru. Cei vechi ai Tecuciului isi mai amintesc de veranda casei sale avand geamurile de culoarea safirului. Chiar atunci cand cade pe imbracamintea portretului (“Portret de fetita”, “Cantareti ambulanti”) picatura de albastru are ritul unei transparente psigologice, a unei pupile deschide spre interior vrand sa obiecteze cate ceva din caracterul acestora. Caci Harlescu a fost inainte de toate un mare portretist. Si personajele sale sunt culese din toate mediile: copii si batrani, scriitori, profesori, juristi, tarani etc. Si peste tot strecoara cate ceva din nobletea sufletului sau. O noblete maiestuoasa, tasnita dintr-un fir de borangic gingas cu care impresureaza ontologia picturala a lucrarilor sale.