Descoperiri in tablourile lui Bruegel

Rafael recunoastea in Leonardo da Vinci, “un filosof de talia celor mai intelepti, iar ca pictor, unul dintre cei mai mari cercetatori din toate timpurile”.

Celebru pentru arta sa, Leonardo a devenit, dupa patru secole si jumatate, celebru si prin stiinta sa: descoperiri, experiente, inventii. In Franta, la Ambroise, in castelul Clos-Luce, a fost amenajat un muzeu-centru tehnologic unde sunt prezentate patruzeci de aparate – de la elicopter la parasuta, de la podul rulant la bicicleta si automobil – reconstituite de firma IBM dupa schitele din carnetele-manuscris.

Dar Leonardo da Vinci era fizician, in intelesul cel mai deplin, si totodata inginer de geniu. El insusi se considera mai degraba om de stiinta decat artist.

Pieter Bruegel, in schimb, nu a fost – si nici nu a pretins altceva – decat pictor. Unul dintre cei mai de seama ai Flandrei si ai lumii.

Prietenul sau, geograful Ortelius, a spus odata ca in toate operele lui “este mai multa gandire decat pictura”, referindu-se fara indoiala la umorul amar cu care-si privea contemporanii. Multi dintre specialistii in pictura au vazut in aceasta afirmatie aproape un atentat la arta lui, socotita de o valoare egala cu cea a lui Giotto, anuntand pictura epocii moderne. Ei vorbeau despre stralucirea culorilor, despre modulatia luminii, despre vigoarea contrastelor. Scoteau in evidenta poezia, meditatia lucida si forta cu care a stiut sa dea picturii o bogatie neatinsa de literatura. Parea ca introducerea si a unui alt criteriu ar rupe intreaga vraja.

Cu toate acestea, opera lui Bruegel este revendicata astazi si de stiinta. Pe de o parte, pentru ca s-a dovedit a fi un pretios ghid al conceptiilor stiintifice si tehnicii secolului al 16-lea. Pe de alta, pentru ca ridica o seama de intrebari. Unele dintre ele si le-au pus medicii. Printre ei, nume cunoscute; reputatul dr. Jean Charcot, specialist in boli mintale, ceva mai tarziu fiziologul Charles Richet, laureat al Premiului Nobel … Mai ales Parabola orbilor a atras atentia. Aici, in prim plan, sunt infatisati, inaintand pe o panta inselatoare, cinci orbi, ghidati de un alt orb si care, fatal, vor cadea in albia abrupta a unui rau. Redarea pana la amanunt a lantului nefericitilor, diferentiindu-i prin expresie, prin atitudinea capului, prin inclinarea corpului, in nesiguranta pasilor, vadeste o profunda cunoastere a psihologiei personajelor, legate de aceeasi soarta. Dar mai mult decat atat, fiecare figura reprezinta un caz aparte de cecitate, altul decat al celorlalti, observat cu rigoarea unui precis diagnostic clinic. Daca adaugam la toate acestea faptul ca la acea epoca medicina era o enciclopedie a erorilor – tulburarile oculare, de pilda, se atribuiau unor afectiuni stomacale “care urca la creier” – realizarea lui Bruegel e cu atat mai uimitoare.

• 

Dar nu numai “din punct de vedere medical” acest tablou (pentru a ne referi doar la el) a intrigat. Asa cum noteaza Robert Delevoy, in studiul sau, a fost, pentru prima oara, vizualizata in spatiu si timp miscarea lantului de orbi, surprinsa in faze succesive, rapide, accelerate, tinzand spre cadere. Or, pana si notiunea de acceleratie era ignorata atunci! Iar in practica? Sa amintim ca in 1878, cand, in urma unui ramasag privind pozitia cailor in galop, s-a recurs la fotografie ca dovada, toti pictorii si sculptorii care isi imaginau cu totul altfel miscarea au sustinut ca “fotografia vedea gresit”.

Intr-un tablou, Avaritia, Bruegel descrie traiectoria unei sageti, in contradictie cu conceptiile (gresite) din epoca. Cu o exceptionala intuitie “de fizician”, el reda traiectoria parabolica in conformitate cu ceea ce … mult mai tarziu avea sa demonstreze stiinta balisticii.

Corectandu-l pe Ortelius, am putea spune ca in toate operele lui Bruegel regasim tot atat de multa gandire – filosofica si stiintifica – pe cat e de mare arta sa.