Dacii si cuiburile lor de vulturi

“Dacii – scria acum circa doua mii de ani istoricul latin Annaeus Florus – traiesc nedespartiti de munti”. Daci montibus inhaerent – suna in limba latna aceasta propozitie si expresia a devenit un fel de definitie a dacilor si a fortificatiilor lor, mai alesdupa descoperirea cetatilor grupate in jurul capitalei – Sarmisegetuza Regia – adevarate “cuiburi de vulturi”, inaltate pe terenuri stancoase, la mare altitudine si asigurand supravegherea unor intinse regiuni inconjuratoare. In ultimele decenii, cand cercetarea arheologica din tara noastra a capatat o dezvoltare deosebita, au fost descoperite numeroase alte cetati dacice nu numai la munte, ci si la deal, si la campie. Geto-dacii n-au fost doar un popor de munteni, ci indeosebi de agricultori si mestesugari care vietuiau in numeroase asezari raspandite pe intreg teritoriul Daciei si cunoscute sub numele de dave. Chiar daca nu se mai aflau amplasate pe stanci prapastioase, la inaltimi ametitoare, aceste cetati aveau o seama de trasaturi comune: erau esezate, chiar si pe ses, pe terenuri mai inalte fata de zona inconjuratoare (un bot de deal, un promontoriu, malul inalt al unei ape), pentru a oferi si o larga perspectiva, indeplinind astfel un rol dublu – de punct de observatie si de adapost in vremuri de restriste pentru populatia rurala din teritoriul pe care il controla.

Sa ne concentram putin atentia si asupra faptului in care erau concepute si construite cetatile dacice.

Geto-dacii au preluat de la stravechii locuitori principalele “tehnici” de edificare a cetatilor lor, perfectionandu-le continuu. Astfel, pe timpul lor – care corespunde in linii mari cu a doua epoca a fierului -, zidurile construite din lemn si din pamant ars au fost inlocuite cu ziduri din piatra. In confectionarea acestui tip de ziduri, incomparabil mai rezistente, geto-dacii au devenit repede nu numai iscusiti, ci si renumiti, folosind o tehnica speciala, cunoscuta in epoca sub denumirea de “murus dacicus”. In partile exterioare, un asemenea zid este construit din blocuri paralelipipedice din roci foarte dure (andezit, dacit), taiate ingrijit si prinse intre ele cu un liant de pamant, si acesta de-o rezistenta deosebita. In interior se construia un alt zid, tot de piatra, iar golul dintre ele era umplut cu un amestec de pamant, bolovani si calcar, amestec care prin uscare se intarea ca betonul. Dovada a rezistentei deosebite a acestor ziduri e faptul ca cele ale cetatilor dacice din Muntii Orastiei dainuie si astazi, la mai bine de doua mii de ani, de la construirea lor.

Stapanirea romana asupra unei mari parti a Daciei a dus, firesc, la diversificarea sistemului de fortificatii, conform experientei si tehnicii inalte la care ajunsesera romanii. Au aparut, astfel, fortificatii urbane, denumite oppida, cum mentioneaza un mare arhitect al antichitatii Vitruvius, care a scris o lucrare de specialitate unde le descrie amanuntit. Aceste fortificatii inconjurau o intreaga asezare civila, asa cum au fost – si cum se pot vedea si azi dupa urmele scoase la lumina – marile orase precum Sarmisegetuza, Ulpia Traiana si cetatile de pe tarmul stang al pontului Euxin – Histria, Tomis si Callatis. Pe langa aceste fortificatii civile mai erau si altele, militare, denumite castre (castrum), care adaposteau garnizoanele insarcinate cu roluri de supraveghere si de aparare. Si, in sfarsit, fortificate erau si unele sate, de regula cu santuri si cu valuri de pamant. Dovada in acest sens este faptul ca denumirea de sat vine de la cuvantul latinesc fossatum, care desemna santul de aparare al unei localitati rurale.