Cultura tibetană

În viziunea occidentală, Tibetul a apărut în mod tradiţional ca un ţinut greu accesibil, însă în acelaşi timp fascinant într-un mod unic. De o factură profund buddhistă în toate aspectele sociale, culturale şi religioase ale vieţii, acesta a fost, până în 1959, dominat de o ierarhie monastică. În viziunea unora, aşa-numita Ţară a Zăpezilor a fost privită ca fiind originea unor misterioase fiinţe supraumane, mahatmas, care, din lăcaşurile lor secrete aflate în munţii Himalaya, oferă o ghidare mistică întregii umanităţi.

Buddhismul este una dintre cele trei mari religii ale lumii. Aceasta a fost fondată în secolele VI-V î.Hr. de către Buddha Sakyamuni. Ca răspuns la întrebările "Care este cauza ultimă a înlănţuirii fiinţelor vii în ciclul renaşterilor (samsara), şi care sunt mijloacele de a te elibera şi a scăpa de acest ciclu?" - întrebări centrale ale tuturor filosofiilor indiene din timpul lui Buddha, acesta proclamă Cele Patru Nobile Adevăruri, esenţa doctrinei sale, aşa cum ele îi apăruseră în momentul iluminării (bodhi) chiar lui Buddha.
Buddha afirmă că viaţa, atunci când este privită din unghiul înţeleptului, este efemeră (anitya), impersonală (anatman, skandha) şi deci dureroasă (duhkha). Priza de conştiinţă asupra acestor trei caracteristici ale Existenţei (trilakshana) marchează începutul deschiderii către calea budistă. Suferinţa este rezultatul dorinţei tiranice, înrobitoare (trishna) şi al ignoranţei (prostiei) (avidya), a căror dispariţie duce la eliberarea finală de samsara. Budismul explică această înlănţuire a fiinţelor vii în ciclul renaşterilor, prin lanţul producerii condiţionate. Sfârşitul acestui ciclu corespunde realizării plenare a lui Nirvana. Drumul pentru a ajunge aici, conform Celor Patru Nobile Adevăruri, este Nobila Cărare cu opt ramuri (sau Nobila Cărare Octuplă), care învaţă anumite reguli morale, meditaţia (dhyana) şi extazul (samadhi), înţelepciunea şi Cunoaşterea ultimă a Adevărului.
Aceste idei fundamentale ale budismului sunt comune în toate şcolile budiste; ele lasă totodată loc la interpretări diferite şi creează bazele unor sisteme filosofice complexe. Învăţăturile budiste sunt reunite în Tripitaka; comunitatea budistă (sangha) este compusă atât din călugări şi călugăriţe (bhikshu, bhikshuni), cât şi din practicanţi laici.

Pe măsură ce sursele devin mai numeroase, o viziune mai realistă şi mai complexă a istoriei şi religiei tibetane capătă contur. Astfel, trebuie reţinute câteva aspecte principale.

În primul rând, buddhismul în Tibet este reprezentat de mai multe tradiţii, „ordine” monastice sau şcoli, fiecare dintre ele având câteva trăsături comune, dar care de asemenea şi diferă în aspecte semnificative. De acest lucru trebuie ţinut seamă atunci când sunt consultate mai multe surse, din moment ce istoriografia tradiţională tibetană (care este în mod invariabil o istoriografie religioasă) are tendinţa de a reflecta nişte viziuni mai mult sau mai puţin partizane ale autorilor.

În al doilea rând, buddhismul nu este singura religie care trebuie luată în calcul. Buddhismul a pătruns în Tibet relativ târziu – probabil nu înainte de secolul VIII d. Ch. – şi a reuşit doar gradual să înlocuiască o religie indigenă bine întemeiată deja, care momentan încă este cunoscută doar fragmentar. În plus, începând cu secolul X sau XI, variatele ordine buddhiste au existat paralel cu o religie cunoscută sub numele de Bon, care în multe privinţe este aproape indistinctă de buddhism. Bon a reuşit să îşi menţină identitatea până în prezent. Rămâne, de asemenea, o vastă arie de ritualuri şi credinţe care nu sunt nici de factură buddhistă, nici Bon, dar care ar putea fi catalogate drept „religie populară”. Mai există, de asemenea, şi o redusă minoritate de tibetani musulmani.

În al treilea rând, trebuie reţinut faptul că Tibet este un termen cumva ambiguu. În contextul prezent, acesta poate fi folosit pentru a delimita o anumită arie etnică – ce include şi părţi din India şi Nepal – care împărtăşeşte o cultură şi o limbă comună, tradiţii religioase comune, şi, într-un sens mai extins, care împărtăşeşte o istorie comună. Aşa-numita Regiune Autonomă Tibetană Chineză cuprinde doar părţile vestice şi centrale ale Tibetului, inclusiv capitala Lhassa.

Termenul de lamaism este adesea folosit pentru a denumi religia tibetană. Tibetanii însă obiectează adesea cu privire la acest lucru, deoarece aceasta ar implica faptul că buddhismul în Tibet ar fi cumva diferit faţă de budhismul din alte părţi ale Asiei. Poate fi deci menţionat că termenul lamaism indică rolul important al lama-ului (tib., bla ma), ghidul religios sau expertul în religia tibetană, şi poate fi folosit în aceeaşi măsură atât în buddhism, cât şi în cazul religiei Bon. Cu toate acestea, ca termen ce intenţionează să circumscrie religia tibetană ca întreg, are totuşi limite şi poate duce la interpretări eronate.

Manifestări specifice în cultura tibetană

Cultura Tangka

Tangka, un cuvânt care în limba tibetană semnifică tablourile colorate desenate pe pânză, mătase sau hârtie, este o caracteristică specifică culturii tibetane.

Se spune că atunci când prinţesa Wencheng a dinastiei Tang a venit în Tibet aducând cu ea şi tehnologii de producţie a textilelor. Picturile realizate pe pânză, cânepă şi mătase arată că tehnologiile au fost popularizate în această regiune.

Vopselurile folosite la realizarea Tangkaului erau substanţe minerale opace, realizate din plante amestecate ştiinţific cu fiere de bou. Culorile nu cad de pe tablouri (Tangka) nici chiar după câteva sute de ani. De obicei, tablourile Tangka reproduceau teme sociale şi istorice, dar mai ales religioase.

Sculpturile în unt de iac

Arta sculpturii în unt de iac poate înfăţişa poveşti budiste, istorice, poveşti ale lui Buddha Sakyamoni şi legende precum cele despre Lună, stele, flori, iarbă, animale, pavilioane, demnitari din antichitate, etc.

Sculpturile în unt de iac erau aşezate de obicei în nişe de diverse mărimi, fiind realizate cu mare migală.

Opera tibetană

Opera tibetană înseamnă „Sora sfântă” şi în limba tibetană se pronunţă „Ajilamu”, prescurtat „lamu”. Opera tibetană are o istorie îndelungată, având multe şcoli.  „Prinţesa Wencheng”, ”Prinţul Nuosang” şi alte 6 programe de operă sunt cele 8 opere clasice reprezentative tibetane.

Opera tibetană se interpreta prin cântece şi dansuri folclorice. Din secolul al 15-lea, budistul Tangdongjiebu a redactat şi a regizat personal spectacole de natura unei povestiri prin cântece şi dansuri. Spectocolul respectiv a fost interpretat în turnee în multe localităţi, devenind începutul operei tibetane. Îmbogăţită şi actualizată de-a lungul istoriei de către mulţi actori şi artişti populari, opera tibetană de astăzi cuprinde piese de teatru, coregrafie, cântece, costume, măşti şi grupuri de acompaniament cu instrumente şi grupuri de canto.

În mediul rural din Tibet se pot vedea peste tot interpretări ale operei tibetane, care sunt foarte îndrăgite de localnici, deseori spectatorii înghesuindu-se pentru a putea urmări o astfel de operă.

Surse si Adrese Web Utile

http://romanian.cri.cn/chinaabc/chapter11/chapter110601.htm