Crăciun

Crăciunul sau Naşterea Domnului este una dintre cele mai importante sărbători creştine, celebrată la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 6 ianuarie (după calendarul iulian). Ea face parte din cele 12 sărbători domneşti (sau praznice împărăteşti) a Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi cea de Rusalii.

Originea termenului “Crăciun”

Mulţi cercetători consideră că etimologia cuvântului “Crăciun” provine din latinescul calatio cu forma sa de acuzativ calationem. La romani prin calatio se înţelegea convocarea poporului de către preoţii păgâni în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunţarea sărbătorilor din luna respectivă, şi, prin extindere, sărbătoarea în general, căci cea mai importantă calatio era aceea de la 1 ianuarie. Până către sfârşitul secolului al IV-lea, naşterea lui Hristos se sărbătorea odată cu Boboteaza la 6 ianuarie. Şi cum celor de curând creştinaţi din Dacia şi din sudul Dunării această anunţare li se părea apropiată de sărbătoarea păgână calatio, au denumit cu acest termen sărbătoarea creştină a naşterii Domnului.

Unii cercetători derivă cuvântul “Crăciun” din etimonul creatio (cu acuzativul creationem, în latina vulgară creation/creatiun) deci ziua creării sau a facerii lui Iisus. Deşi s-ar putea obiecta că aceasta ar fi o concepţie ariană (care socoteşte că Fiul este o creatură a Tatălui), se poate răspunde că poporul care a creat termenul nu putea cunoaşte asemenea subtilităţi teologice. În reacţie la această ambiguitate, elitele bisericeşti au înlocuit aceste termen popular cu acela de sărbătoarea Născutului (tot de origine latină), aşa cum se constată în Evanghelia învăţătoare din 1642 şi în Cazania lui Varlaam din 1643.

Alti cercetători consideră latinescul creationem ca fiind la originea “Crăciunului”, dar cu sensul de “copil”, Crăciun trebuie să fi însemnat la început “Pruncul Iisus”.

Pe de altă parte, o posibilă etimologie poate fi legată de denumirea unei vechi sărbători păgâne a slavilor vestici şi anume Korochun, Kračún, Karachun (în limba maghiară Karácsony înseamnă chiar Crăciun, iar cuvântul a fost preluat odată cu creştinismul de la slavi).

Sorin Paliga susţine că, cuvântul Crăciun este de origine daco-tracă, legat de sărbătorile focului cu ocazia solstitiului de iarnă. După cum în albaneză kercu înseamnă “bucată de lemn”, în italiană “Ceppo” (Crăciun dar şi creangă/cracă) tot aşa şi în română Crăciun ar însemna Crenguţă/crăcuţă. Aceasta posibilitate lingvistică este sustinută şi de obiceiul roman de a pune crenguţe/crăci de copac la casele oamenilor cu ocazia solstiţiului de iarnă şi a festivităţilor Sol Invictus.

Naşterea lui Iisus Hristos

La “plinirea vremii” (Galateni 4,4), Dumnezeu S-a întrupat, “chip de rob luând” (Filipeni 2, 7) şi S-a născut din Fecioara Maria, pentru mântuirea neamului omenesc. Conform Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, Iisus, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, S-a născut în cetatea Betleemului într-o iesle simplă, în peşteră săracă. Dreptul Iosif şi Maria, mama lui Iisus au venit din Nazaret în Bethleem pentru recensământul poruncit de proconsulul Quirinius, în timpul împăratului Octavian Augustus (Luca 2, 1), dar negăsindu-se loc de găzduire în cetate (Luca 2, 7), Maria, însoţită de logodnicul său Iosif, a găsit adăpost într-o peşteră păstorească, unde L-a născut pe Pruncul Sfânt (Luca 2, 1-20).

Bethleemul, numit în vechime şi Efrata, se mai chema şi cetatea lui David, căci într-însa s-a născut şi a fost uns ca împărat marele strămoş după trup al Mântuitorului. Dar s-a mai numit şi “Casa Pâinii” de către fericitul patriarh Iacov, care, păscându-şi turmele de oi în acele locuri, mai înainte a văzut şi a proorocit că acolo avea să Se pogoare şi să Se nască Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, Domnul nostru Iisus Hristos.

Bethleemul, situat în Palestina, este o cetate mică, la jumătatea drumului între Ierusalim şi Hebron, unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul şi unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei îngeri - sau mai bine-zis cu Sfânta Treime.

Ne putem întreba de ce S-a născut Mântuitorul în Bethleem. Exista o proorocie că Bethleemul va fi locul de naştere al Mântuitorului Iisus Hristos! Proorocul Miheia a spus, cu 4-500 de ani mai înainte de venirea lui Hristos în lume: Şi tu, Bethleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu eşti mai mic între fiii lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul, Care va paşte pe poporul Meu Israel (Miheia 5, 1; Matei 2, 6).

De asemenea, se pune întrebarea de ce S-a născut într-o peşteră. Peştera este simbolul întunericului. Hristos a venit să aducă lumină şi în temniţa iadului dar şi în lumea care era în noapte, că zice marele Apostol Pavel: Întunericul veacului acestuia. Veacul de acum şi mai ales cel de până la venirea lui Hristos era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stând în întunericul slujirii la idoli şi al păcatului. Hristos S-a născut noaptea, la miezul nopţii şi în peşteră, ca să arate că El a venit să aducă lumină, să risipească întunericul, pentru că Hristos era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care va să vie în lume. Unde? În peşterile despre care a spus Isaia, căci zice: peşterile lor - vorbeşte de peşterile iadului - în veci cu întuneric sunt făcute. Şi a venit să risipească întunericul din peşterile iadului şi întunericul păcatului de pe faţa pământului. El de la început era lumina lumii şi a venit să lumineze şi să strălucească în toate părţile cu razele soarelui dumnezeirii Sale.

Deşi tradiţia vorbeşte despre trei magi care au venit şi s-au închinat Pruncului Sfânt chiar în ziua Naşterii Sale, Sfânta Scriptură vorbeşte despre mai mulţi înţelepţi care au venit şi I s-au închinat (Matei 2), fără să precizeze numărul lor şi nici momentul precis la care au venit. Oricum ar fi, magii au adus Pruncului daruri: aur, smirnă şi tămâie (Matei 2, 11). Imnografia sărbătorii înţelege aceste daruri ca pe nişte semne şi simboluri: aur, pentru că Hristos este împărat; tămâie, ca unui Dumnezeu; şi smirnă, ca Aceluia ce avea să pătimească, să moară şi să fie îngropat cu smirna şi aromele aduse de femeile mironosiţe.

Deşi sărbătorim Naşterea Domnului pe 25 decembrie în fiecare an, cei mai mulţi teologi sunt de părere că aceasta nu ar fi data reală a Naşterii Domnului şi că ar avea legătură cu serbările păgâne care cădeau în această zi a solstiţiului. Însă nu este întâmplătoare aşezarea sărbătorii Naşterii Domnului în această zi, dincolo de aspectul istoric legat de faptul că până şi păgânii intuiau importanţa şi greutatea simbolică a acestei zile. Sensul principal este unul duhovnicesc, simbolic, pentru că începând de acum ziua creşte şi noaptea scade. Şi la fel de important este faptul că, după unii Părinţi, Hristos nu S-a născut oricând, ci duminica! Sfânta Scriptură vorbeşte despre ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: “Să se facă lumină” - şi a fost lumină! (Facerea 1, 3). Ziua întâi a săptămânii, Duminica, Ziua Domnului sau Ziua soarelui! Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfinţii Părinţi de la Sinodul de la Calcedon. Duminica a înviat din morţi (Matei 28, 1). Duminica a trimis Hristos pe Duhul Sfânt peste Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli. Duminica Sfinţii Apostoli făceau Sfânta Liturghie. Tot Duminica s-a dat şi Apocalipsa, pentru că Sfântul Evanghelist Ioan zice: Am fost în duh în zi de Duminică (1, 10). Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii! De aceea a sfinţit Dumnezeu ziua Duminicii şi cu Naşterea Sa, pentru că în ziua aceasta a făcut Dumnezeu lumina.

Istoria Crăciunului

Crăciunul a început să fie serbat de către creştini pe 25 decembrie, după cel puţin trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, anume începând cu secolul al IV-lea în Vest şi începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Iniţial, sărbătoarea naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie, istoricii ştiind azi că ea se celebra deja în 336 d. Chr., la Roma. (în Est, „Boboteaza”, serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea, celebra pe atunci naşterea, botezul şi primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă creştină considerată eretică de către creştinismul canonic) serbau aceeaşi „Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, „Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez”). Sextus Julius Africanus, un creştin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 d. Chr. această dată pentru naşterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalţi creştini, care preferau 6 ianuarie.

În primele două secole creştine, a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Iisus. Numeroşi Părinţi ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naştere, când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data matiriului lor, adică la data „adevăratei lor naşteri” din prespectiva bisericii. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane. Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii naşterii lui Iisus Hristos din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creştini, exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii tradiţiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data naşterii lui Iisus. Din motive politice, aşa cum sugerează istoricul Edward Gibbon, ierarhia creştină a considerat copierea sărbătorilor şi a riturilor păgâne ca fiind soluţia răspândirii accelerate a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic ataşate vechilor sărbători şi practici rituale păgâne.

Factorul pentru care primii creştini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al naşterii Fiului lui Dumnezeu a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică şi orientală se celebrau diverse date de naştere ale zeilor păgâni. Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstiţiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului şi în „cultele misterelor” locale naşterea „eonului” din fecioară. Epifaniu, scriitor creştin, redă în lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie şi semnificaţia acestuia la egipteni şi la arabii din „Petra” (Eleusa, unde se serba naşterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Alt scriitor creştin, Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la naşterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput şi a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionis, zeul care ca şi Iisus, transforma apa în vin. O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie naşterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renaşterii soarelui şi alungării iernii (ca şi Saturnaliile). Odată ce creştinii au abandonat celebrarea naşterii Fiului lui Dumnezeu pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi naşterea lui Hristos.

Triburile nord-europene (germanice) celebrau şi ele, la aceeaşi dată, „Iule”, pentru a comemora „renaşterea soarelui dătător de lumină şi căldură”, de maniera în care şi creştinii spuneau despre Isus, născut tot atunci, că este „Lumina lumii”.

Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, aşa cum în primele reprezentări creştine Iisus avea şi el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Papa Leon I cel Mare, erau creştini care afirmau că serbează nu atât naşterea lui Hristos, cât a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre pe rătăciţi, însă nu negând cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos.

Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, în perioada ridicării creştinismului, anume Mitra, avea şi el ziua de naştere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui cult şi rit era şi foarte asemănător creştinismului, aşa cum constata scriitorul creştin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea, aşa cum va remarca mai târziu şi Tertulian la debutul secolului al III-lea. Pe la mijlocul secolului al III-lea, Sfântul Ciprian cartaginezul, exclama extaziat: Oh, ce magică lucrare a Providenţei că ziua în care Soarele s-a născut … Hristos şi el se naşte!

Creştinii secolului al III-lea credeau că creaţia lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestaţia) se obţinea data de 25 decembrie. Sărbătorile din jurul solstiţiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreştină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.